LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

02 mai 2017

DUALISM - Din vol. „Anul tăcerii și alte povestiri”, ed. Bibliotheca, 2016

DUALISM        
Jucaseră toată noaptea poker acasă la profesor. Ce altceva mai bun ar fi putut face în seara caldă și umedă de toamnă? Ca de obicei, acesta nu contenise a-și afișa mândria pentru apartamentul central și luxos, unde, sub candelabrul scump și strălucitor, așezaseră masa de joc. Profesorul și soția lui, Eva, îi primeau cu regularitate. 
       Acum, în drum spre casă în mașina lui G., care se îmbătase, așa cum făcea mai totdeauna când se întâlneau toți patru, el conducea și mai păstra în auz doar nesfârșitele acorduri din Bach cu care profesorul îi intoxicase bine toată noaptea și rumoarea cărților și a bancnotelor mari, atât de mototolite încât păreau să se fi încălzit, în timp ce spre tavanul salonului se înălțau nori groși de fum. El ar fi preferat Vivaldi sau șansonete cu Edith Piaf. Ochii le erau de-acum roșii, căscau leneși și atunci când au hotărât să încheie noaptea de joc, femeile se simțiseră ușurate. Nu se puteau împăca defel cu jocul de cărți al soților, iar cât privește muzica lui Bach li se părea o adevărată tortură. S-ar fi putut să fie doar pe placul lui Teo, poetul, cel necesar ca al patrulea la masa de joc și dintotdeauna neînsurat. 
      În noaptea asta, aproape de zori, Teo pierduse toți banii pe care-i avea, pentru că îl îmbătaseră parcă dintr-o ciudă fără cauză. 
       Văzând asta, Teo declarase cu un glas poetic: 
       „Am pierdut tot pentru a dobândi tot”, dar profesorul, zâmbind răutăcios îi răspunse: 
       „Nu, încă n-ai pierdut tot. Dezbracă-te”. 
       Teo, singur și cam peste măsură de beat, se trezi, numai pentru o clipă, în această insuportabilă ușurătate a răului. Doar Eva îl fixa din fotoliu cu ochi reci ca de gheață și G., cel care ar fi putut să-l apere de ei, era prea beat ca să mai poată fi atent. 
       Începuse să se dezbrace încet, cu fruntea transpirată și bâiguind câteva versuri despre speciile umane.

       Trebui să frâneze, îi taie calea o pisică abia văzută prin ceață. 
       G. se lovește ușor cu capul pe tetiera scaunului din față și Ana îl aduce la loc pe bancheta din spate. 
       „Unde mergem?”, întreabă G., ca și cum ar fi întrezărit în mahmureala lui iluzia unei destinații. 
       „Hai, poete, compune versuri, dovedește-te învingător în lupta cu boema!”, spune profesorul, „arată-ți orgoliul tău de creator, amărâtule! Tu parcă nu ești de pe lumea asta. Nu știi că orice-ai scrie rămâne în eter, închis pentru totdeauna în clepsidra pe care nimeni n-a spart-o, visătorule?” Profesorul e nervos și nimeni nu înțelege de ce, în timp ce Teo se dezbrăcase până la chiloți și privea rușinat spre femeile din fotolii, care păreau mai degrabă curioase. 
       „Tot, tot”, strigase atunci profesorul, hohotind, încât el înțelese că G. era mult prea beat ca să știe că Teo era singurul de acolo care nu era ocrotit de dragostea nimănui. 
       Când a rămas cu totul gol, muzica lui Bach se oprise și în liniștea aproape asurzitoare, tulburată de chicotelile profesorului și respirații obosite, Teo fugise spre biblioteca din casa profesorului, care părea bântuită de fantome în acea noapte. 
       Căutase. Desigur că dorește să se scufunde în Shakespeare. 
       Nu se poate apăra de oameni, îl fac să simtă că a pierdut tot. Trist, ca un clovn în mijlocul unui circ pustiu. 
       Mașina asta ar trebui să îndure o reparație capitală. 
       „To be or not to be a poet”, rostise profesorul în miezul tăcerii, ca și cum ar fi fost într-un adevărat castel. 
      Găsise poezia și cărțile, imposibile trădătoare. Teo putea să-i ierte pe toți, se gândi, înaintând încă precaut, atât cât vedea, prin ceață. 
      Ori să se răzbune. 
      Hainele lui, împrăștiate pe jos, în lumina devenită prea albă a candelabrului, le stricaseră dispoziția. Ana le adună și i le duse în bibliotecă, unde Teo plângea. 
       Eva schimbase discul și iar se auzi muzica, profesorului îi sticleau ochii din pricina alcoolului sau din alte motive, bineînțeles Bach, și fața lui avea o culoare palidă, pământie. 
       Bietul Teo, plânge pentru toate brutalele răspunsuri primite înainte ca el să fi rostit întrebări. 
       Ciudat că pe bancnote stătea chipul mândru încoronat al unui rege, același chip care îi iritase partida întreaga noapte. Profesorul, cu barbuța lui albă ca un cioc, reușise într-una din partide un careu de popi, deși el ar fi putut jura că mai are cineva un rege în cărți, însă chiar atunci pisica, pe care profesorul o botezase cu un nume japonez, Osha, îi sărise pe genunchi. Atenția lui se împrăștie în prea multe direcții deodată, cu toate că nu băuse prea mult. Torcea lin, ca motorul mașinii și discuția de pe bancheta din spate, dintre Ana și Silvia, soția lui, îl împiedică să se lase purtat de lenea dimineții care cerea un somn adânc. 
       Sau o baie caldă. 
       Între ele stătea G., aproape beat. 
       Teo rămăsese acasă la profesor, să strângă resturile petrecerii, mințind naiv că asta îl inspiră mai totdeauna să scrie. 
       Discutau despre expoziția Anei, despre o anumită pictură, numită de ea Dualism, o formă stranie și aproape brutală, despre care cineva care n-ar cunoaște-o pe Ana ar fi putut să creadă că e desprinsă din artele africane. Avea o forță primordială pe care o remarcaseră cu toții, iar pe el asta îl enerva foarte tare, ca și cum toți anii în academia de arte nu își puteau spune cuvântul în creația Anei. 
       Sau poate dimpotrivă, tocmai studiul o ajutase. Nu știa ce adâncuri de expresie dezgropaseră din ființa ei toate astea.  
       Acum, înainte cu puțin de a se opri în fața locuinței lor, Ana tăcea și el se gândi numai la chipul regilor de pe bancnote și la careul de popi, cu nisipul oboselii și alcoolului în priviri. Își dori mult să poată dormi, să șteargă într-o oarecare măsură cearcănele ce-i înconjurau ochii de multă vreme, dar pe care păreau să nu le fi observat decât pisica profesorului  și el, când se privea în oglindă. De asta i se așezase pe genunchi, pentru că simțea imensa cantitate de magie nevăzută pe care el o purta și căreia nu-i putea ține frâiele decât cu mare greutate. 
       Nu știa bine cum, dar înțelegea deodată că îndepărtarea de cer făcea mlaștina mai adâncă și frigul interior de nesuportat. 
       Oamenii aceștia, speciile lor, cum spunea Teo și ceața asta în care se ascund mistere adevărate. Careul de popi, triste figuri care păreau să-i călăuzească destinul, îi stăteau înainte, jucau pe rând în fața parbrizului și dincolo de pleoapele obosite. 
       În seara asta el câștigase tot. 
       Pisica din casa profesorului, Osha, îi oferise poate un răspuns, așa cum știu pisicile să îndeplinească dorințe nerostite. Un fel de vrajă înconjurându-i viața chemase făptura mică și caldă, torcând ca motorul mașinii. Sau poate alcoolul, n-ar fi putut spune exact în clipa aceasta, când Ana tăcuse, ca și cum ar fi așteptat ca tăcerea să fixeze impresiile Silviei despre picturile ei ciudate. 
       Pe bancheta din spate, G. bolborosea între ele două, în timp ce capul îi cădea în piept cu regularitate de ceas și Ana se simțea un pic rușinată cu el, pentru că bea totdeauna peste măsură în serile din casa luxoasă a profesorului. Era însă un băiat bun, asta o știau, deși de obicei pierdea la joc și ei râdeau de el. 
       Nu și în seara asta. 
       G. le cânta câteodată la chitară și adeseori banii lui se întorceau înapoi pe căi stranii, neașteptat de mulți, fără ca ei, prietenii, care se credeau totdeauna mai deștepți decât el, să poată înțelege ceva. 
       Conducea greu din pricina oboselii și a ceții dese, dar străzile erau pustii în dimineața orașului. Știa că va dormi încă o zi, că va descărca greu noaptea albă în care îl asaltaseră prea multe deodată. 
       G. îi este prietenul despre care nimeni nu știa că pleca pe ascuns să cânte ore întregi în stațiile de metrou, în timp ce Ana îl credea în brațele altor femei. Făcea asta împins de povara unor prea multe vorbe înșelătoare, care parcă se lipeau cu îndârjire de el. Se scutura de toate prin cântul lui și oamenii simțeau vibrația adâncă a pieptului care folosea chitara ca pe un scut. 
       Înaintea plecării, spre ziuă, Eva deschisese o fereastră și o rafală de vânt stârnită din senin o sparse, profesorul vociferă ca și cum ar fi fost constrâns deodată să respire un aer străin. 
       „Așa, hrăniți-ne, lumină și aer fără preț.” 
       Popii sau regii, chipuri și voci amestecându-se, Bach, vrăjitorul regilor, Toccata și fuga în re minor, le explicase profesorul, pisica părând să-i zâmbească misterios. Fără tăceri adânci sau beții nu putea desluși aceste magii și candelabrul de cristal îi apăsa creștetul cu o greutate luminoasă de neîndurat. Poate că Teo adormise în bibliotecă, obosit, beat, umilit și dezbrăcat, după ce pierduse tot. 
       „Plângea”, rostise Ana ca și cum ar fi vorbit nimănui, dar numai ea, singura, îl văzuse pe omul  bătrân, gol, ostenit. 
       Ținând strâns volanul își aminti cum cântase cu mulți ani în urmă la un hotar de sud. Cântecul îi adusese moartea, tatăl său îl crezuse a fi foarte crud și el nu era așa; în dimineața asta, care se trezea parcă prea greu, încă îl mai durea mărunta neînțelegere, dar simți că mult mai mult și-ar fi dorit un frate poet pe care nu-l avusese. 
       Într-o pasageră secvență, Silvia îl ajutase să urce scările în spirală și se culcase îmbrăcat, simțind în cămașa albă mirosul acru de tutun, joc de cărți și alcool. Ea îi scosese pantofii și îl învelise cu pătura, mângâindu-i fruntea. Izbutise să mai mârâie ceva cu glas răgușit, să-i spună Anei să aibă grijă de mașină. 
       Îl agasa bufonul, care, ca o muscă enervantă, se lipea de piciorul tronului și se rostogolea pe treptele din față tocmai în momentele astea de maximă încordare. Ar fi trebuit să-l condamne, deși știa că e singurul care nu poate fi pedepsit, culmea, tocmai el, cel mai guraliv și descreierat supus al său. Cu toate cele care-i apăsau fruntea regească, îi spuse bufonului să se dezbrace și vocea lui răsună peste măsură de aspru. Surprins, bufonul tăcu brusc și privi pentru o clipă ca un om în ochii regelui. Neclintit sub coroană, regele aștepta. Bufonul își descheie întâiul nasture al vestei roșii, apoi se apucă din nou de tumbe. 
       Nodul cravatei îl sâcâie; și-l desface, nervos, ținând volanul cu o singură mână. 
       În tăcerea din palat, regele își drege cu zgomot glasul, în timp ce un strop de sudoare îi lunecă încet pe frunte, sub metalul strălucitor al coroanei. Bufonul încremenește și începe să-și descheie apoi vesta brodată, roșie, pe care o dezbrăcă și o pune la picioarele tronului ca pe un trofeu. Regele face un gest cu mâna dreaptă, continuă, continuă, iar bufonul, chinuit în acea clipă de cocoașa pe care în timpul serviciului izbutea s-o uite, vede că mâna regelui e cu totul părăsită de sânge, mai ales în jurul inelelor de aur cu pietre albe și roșii. 
       Nu știe regele meu că e rău, așa cum nu știe nici că e bun, gândește clovnul zâmbind amar și își scoate pantalonii verzi cu bretele care îi ajungeau până la genunchi. În cele din urmă își descoperă capul de căciula cu ciucuri. 
       Mâna de pe inelul de fier de care depinde direcția lor, a lui, a Anei, a lui G. și a Silviei, îi e amorțită, parcă n-ar mai avea sânge. Îl ustură ochii și se decide să nu mai fumeze măcar o zi din săptămână, ca o duminică. 
       Ființa cocoșată a bufonului rămâne goală-pușcă pe lespezile de marmură ale sălii, acoperindu-și bărbăția cu palmele. Ochii reginei, sticlind ca smaraldele pe tronul din dreapta regelui, aruncă raze reci. Ar părea că bietul clovn, deși a pierdut tot, este mai puternic și mai bogat decât însuși regele. Acum, bătrânețea și lacrima lui, părul rar, albit și cocoașa sunt descoperite vederii lor. 
       Regele se ridică în picioare, arătând trist și obosit. Pe creștet coroana îi vibrează din razele aurii și asta îl înfurie peste măsură, fără a putea face nimic altceva decât nimic. Știe că e semnul, darul magic pe care coroana i-l aduce în trup. Inelul de metal scump care-i strânge craniul cu păr lung, alb, revarsat pe umerii mantiei, tremură mai adânc, fără ca nimeni să vadă sau să știe. 
       Poate doar bufonul ăsta gol, despuiat de haine. 
       Aruncându-i două monezi ce zornăie pe lespezi îi spune să se îmbrace la loc. Nu se apleacă nimeni să la ridice. Bufonul își privește lacrimile picurând. Curtenii, umili și slugarnici ca toți curtenii, par că aprobă gestul, deși regele le oferă numai o fărâmă din puterea lui nemărginită. Știe că asta îi înspăimântă și îi ține mai bine în viață. Cei câțiva purici care își găsiseră sălaș pe trupul său în ultimele zile nu-i dau pace și nu se poate scărpina. Se îndepărtează spre odăile sale private. Acolo, între cărțile groase din bibliotecă se poate simți mai în voie. 
       De ce naiba accelerez așa, vine podul și cotitura aia e periculoasă. 
       Pe făptura lui se așezaseră nori de ceață lipicioasă, nevăzută de nimeni, dar pe care regele îi primise ca pe semnele unei magii negre găsindu-l nepregătit. Putea vedea urmele luptei: sfetnicul său cel mai de încredere, care îl slujea de zeci de ani, îmbătrânea, ca și el de altfel, sub sabia unei soții vrăjitoare, în semnul scorpiei. Neputincios, ca molipsit de boala unei vrăji, îi căzuseră întâi părul și apoi dinții din față. Acum, sfaturile sale păreau rostite de vocea șuierătoare a unui șarpe cu limba despicată de două adevăruri, la auzul căreia regele își stăpânea înfiorarea cu mare greutate. Trupul celuilalt se împuțina și răspândea în jur miros de cadavru. 
       Frumoasă biblioteca profesorului. O văzuse o singură dată, când bineînțeles că îi fusese arătată cu toată mândria. Lucruri coborâte pentru veșnicie din eter, în fața ochilor lui obosiți de joc, cu piciorul pe frână și atenția încordată de ceață. 
       Poate toate astea i se păreau regelui. O trecere a timpului pe care o simțea abia acum, ca și cum totul ar fi fost asemeni unui vis. Durerile pricinuite de înfrângerea armatei din sud și de moartea prințului, fiul necruțător care nu-i moștenise decât cruzimea niciodată mărturisită prin sentințe, păreau mai puțin însemnate decât puricii de care nu putea scăpa și decât lipsa sângelui din mâini. Își scoase mantia cu greu, în clipa aplecării spre pat coroana i se desprinse de pe creștet și se rostogoli pe jos cu un clinchet metalic răsfrânt în ecouri fără sfârșit. 
       G. protestează că a coborât puțin geamul. E fum în mașină și nu-l ia nimeni în seamă. 
       Regele știe că e doar unul din semnele pe care ar fi dorit din toată inima să nu le primească, așa cum știe că sângele lui se ascunde ca de moarte în mâinile cu inele. El singur știe toate astea. Vântul de afară șuieră ca turbat și regele vede cum unul din vitraliile albastre ale încăperii se sparge în mii de cioburi pe lespezi. Rafalele dezlănțuite pătrund înăuntru și le primește neputincios în pletele răvășite, fără coroană. 
       Aerul rece al ceții, ca o compresă pe frunte. 
       Hotărât lucru, bufonul lui avea dreptate, oricât l-ar umili. Nu fusese ales de Dumnezeu să fie rege, ci el singur alesese puterea asupra supușilor. 
       Așa îi spusese. Apoi, râzând ca un zălud, îi vorbise despre speciile umane, de rolurile pe care alcătuitorii nevăzuți ai lumii le dau fiecăruia. Ca și cum ar fi încercat să-i spună lui, regelui, că nu e decât o jucărie oarbă care a primit îngăduința de a fi rege, așa cum își dorise dintotdeauna, fără s-o mărturisească niciodată. Ceilalți, îi spusese bufonul în șoaptă, sunt bunii lui prieteni, chiar dacă sunt doar zefiri, pisică neagră, pasăre sau copac. Sunt foarte puternici, avusese grijă să adauge și regele auzi vocea piticului cocoșat sunând altfel decât aceea a sfetnicului știrb. 
       Oare Teo mai plânge? 
       Pe fereastra oarbă regele privi coroanele salcâmilor care în tinerețea lui erau plăpânzi și subțiri. Pe vremea aceea adierile erau blânde. Se schimbaseră în vânturi tăioase când salcâmii crescuseră atât de falnici încât din lemnul lor au făcut spânzurători pentru nesupușii regatului. Tot atunci păsări negre își făcuseră cuib în coroanele înfrunzite, iar regele, scărpinându-se în fine de purici, pricepu cu adevărat limba unor semne din cărți fără file. 
       Ce va rămâne din voi, copaci vinovați de a fi ascultat doar nebunia unei ambiții? Copacii îl privesc tăcuți, învăluiți în cețuri albicioase ale căror aripi nu par să fie risipite de vânt. În secunda aceasta nebănuit de lungă, regele își amintește de sclipirile din ochii reginei. 
       Lipsea, ca de obicei, din apropierea lui. 
       Undeva, într-o casă luxoasă din centru, profesorul sforăie. 
       Prințul, de dincolo de timp, îi oferise sacrificiul vieții sale pentru ca regatul să aibă în sfârșit ieșire la mare în sud. La nord, hoardele barbare așteptau probabil un alt fiu trimis ofrandă către zei, pe care regina, din pricina ochilor ei sticloși, nu i-l mai putea dărui. Ca un vis, vorbele bufonului par să păstreze un adevăr rostit cu o claritate tăioasă, ca orice adevăr. 
       Ah, această sârmă ghimpată lăsată colac pe asfalt, ascunsă de ceață! 
       Mașina, scăpată de sub control, lovește stâlpul de piatră al podului cu toată viteza. Capul lui G. rămâne pe sânul Anei și din tâmpla lui curge sânge. Ana pare că doarme și Silvia geme în timp ce el expiră ultimele cuvinte rostite de profesor, To be or not to be a poet, întâlnindu-și fratele așteptat la hotarul de nord. 
       Coroana regelui, căzută sub pat la fel ca un obiect oarecare, își va dobândi valoarea abia peste câteva secole. Ecourile clinchetului însoțesc rafalele de vânt fără furtună și puricii de pe trupul regelui se agită din ce în ce mai nervoși. O baie, o baie adâncă și caldă ca un sânge nou, curat și blând; să alunge, să vindece, să spele urmele lăsate de ani și coroană pe fruntea lui. 
       Sirena salvării, oameni îmbrăcați în alb și portocaliu se agită cu tărgi pe rotile, un echipaj de poliție și un zumzet cumplit de motoare metalice. 
       Ajung atâtea griji, atâta prefăcătorie și slugărnicie. Înțelege că alegerea lui de a fi rege era aceea de slujitor al slujitorilor lui și al prietenilor mai puternici despre care îi vorbise cu toată sinceritatea, singura sinceritate a domniei sale, bufonul pe care îl dezbrăcase de haine, umilindu-l pentru că nu îl putea pedepsi. 
       Ratată răzbunare, ca și tronul său. 
       Regele își simte creștetul strâns în inele de ceață rece și nu e lângă el nicio regină și niciun prinț. Doar un bufon care pare să chicotească ascuns sub pat, jucându-se ca un copil cu coroana rostogolită. 
       Apa fierbinte îi limpezește simțurile și aburul îndepărtează durerea de cap. Bandajele s-au muiat în apa caldă și s-au lărgit. Vederea: îi devine clară, ca și cum alcoolul s-ar fi dizolvat în spumantul de baie. Știe că picturile Anei au putere de șaman asupra privitorului, că dezvăluie chipuri de regi din vechime, fapte și lupte nesfârșite care au făcut lumea să se rotească după reguli strâmbe, ale unor bufoni nevăzuți lăsați să existe, nu să trăiască, de același veșnic tăcut Dumnezeu. 
       Cărți de joc, coroane de regi, o pisică și coroane de copaci, o singură coroană de spini, de sârmă ghimpată, vântul aspru ca un frig interior rătăcind în ceață pe asfaltul umed al străzii. Crengi viguroase și spânzurători, adieri și vijelie turbată. Fie, înțelege asta abia acum, trăgând cu sete din țigara aprinsă în aburii sălii de baie, moarte sau viață. 
       Rostogoliri zgomotoase și inutile de vieți fără sens, căutări a ceea ce nu poate fi găsit pe deplin niciodată în temple de magie neagră zămislite doar de un gând rătăcit, fără dragoste. 
       O mlaștină. 
       Veninul vrăjitoriilor oarbe, injectat în arterele artei moderne; pod peste mii de trăiri dureroase, eliberate astfel de demoni. Joc de cărți scris în cărți și iar coroane de regi sau de popi. Glasuri fantomatice i se ceartă fără încetare în creier, metalice și asurzitoare, nepotolite, strunite doar de  stăpânii rolurilor împărțite ca și cărțile de joc, bine amestecate de mâini fără sânge, cu degete încătușate de inele scumpe. Trecătoare înfățișări, regi, poeți, cântăreți, soldați, bufoni și popi, schimbându-și chipurile între ei în ceața din jur. Îi vine să le strige foarte tare că toată politica lumii rămâne neputincioasă înaintea cântecelor lui G., a poeziilor lui Teo, ba chiar și în pânza stranie a Anei, numită Dualism. 
       Învingătorii sunt ei, învinșii, deschizătorii clepsidrei cu eter. 
       Fumul țigării se dizolvă în aburii apei, sporind confuzii prea vechi și el tace. Silvia, bătând în ușa sălii de baie cu degete îngrijorate, sângele nou și curat circulând cu viteze cosmice prin vene dilatate de ape fierbinți. 
       Bandaje căzute, izbăvire de beție și viață. Sfârșitul jocului de cărți, careul de popi al profesorului, și el știe bine că cineva mai are ascuns încă un rege, sau poate un as, într-un alt regat, într-un joc cu alte ierarhii și legi, unde cel care poartă coroana e Bach.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu