LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

12 mai 2017

DAVO ȘI VÂNTUL (Fragment din viitorul volum, pentru care am demarat campania de crowdfunding pe acest blog)

Fragment din viitorul volum, pentru care am demarat campania de crowdfunding pe acest blog

. . .
Am adus mai multe scrisori în casa de pe strada Florilor, la nr. 3, unde se afla salonul Almei, fără a o întâlni. Casa are două etaje și o mansardă acoperită cu țiglă roșie, cu coșuri înalte de fum. În mansarda aceea mi-ar fi plăcut să locuiesc, mai cu seamă pentru că de acolo aș fi putut vedea numai vârfurile plopilor, care o înconjurau din trei părți și, bineînțeles, întreaga panoramă a orașului. O placă metalică, aurie, purtând inscripția L’Amie de la Peinture, se găsea pe ușa de la etajul doi, până la care ajungeam după ce urcam de trei ori câte douăzeci și una de trepte, unde sunam și îmi deschidea fie o servitoare, fie, odată, chiar consilierul Hansen, îmbrăcat în halat de mătase și cu o pipă mică între degete. Scrisoarea îi era adresată lui, personal. Eu m-am simțit privit cu simpatie prin ochelari. A semnat de primire într-un antreu deosebit de înalt. Atât de înalt cu cât nu avea decât trei uși și nici o fereastră, de afară n-ai fi crezut că cei din interior pot părea scunzi în holul care cred că avea aceeași înălțime cu camerele, de trei ori statura unui om normal. Stând cele câteva clipe acolo, am avut senzația că suntem cu toții mult mai mici. Abia afară mi-a trecut senzația asta, pe care însă nu am uitat-o. Cum n-aveam să uit rumoarea vocilor care se auzeau din salon, unde câțiva pictori pictau, așezat fiecare la câte un șevalet. Prin ușa întredeschisă am zărit o sclipire albastră, de cerneală luminoasă. Venea dintr-un glob de sticlă așezat pe un trepied, luminat de o lumânare de ceară albă ca marmura și eu m-am gândit în clipa aceea – n-am uitat – că pictorii se străduiesc să fixeze pe pânză viața, reflectată de globul albastru, a unei flăcări vii. Poate mă înșelam. Poate că ei pictau cu totul altceva.
   Pe Alma aveam s-o întâlnesc față în fața atunci când am dus o a treia scrisoare, care părea scrisă de un temperament nervos, foarte grăbit, părând psihopat. Scrisoarea era pentru ea. Așa i-am aflat numele, ca și pe cel al expeditorului. (Am deprins câteva din tainele grafologiei în toți anii cât am fost poștaș. Cu timpul, am înțeles că știința - sau arta - aceasta nu se înșală mai niciodată, dacă îți dorești cu putere să o deprinzi și s-o înțelegi.) Eu nu o cunoșteam decât din renumele familiei și al salonului de pictură. A zâmbit, a primit scrisoarea și mi-a șoptit, în holul înalt, mie, celui mic, așteptând cu geanta pe umăr în fața ușii de la intrare, e de la logodnicul meu, felicitări, i-am răspuns.
   Am plecat de acolo cu totul schimbat. Nu mai eram poștașul; devenisem mesagerul. Se întâmplase.

   Cred că fiecare făptură omenească duce cu sine o noapte, o fărâmă de întuneric. O grotă, o peșteră întunecată, care de cele mai multe ori înspăimântă, provocând o emoție puternică, la fel ca atunci când te pierzi deodată, fără să știi cum, într-o pădure bătrână de veacuri, într-o noapte cu cețuri fantomatice. Poate că unii ocolesc teritoriul ascuns, încăperea asta, dacă nu sumbră, sigur necunoscută, dar cred că de fapt într-acolo se îndreaptă, oricât de mult ar dori să nu pătrundă în zonă. E un tunel către sine, atracția de netăgăduit a lucrurilor interzise, dorința de a afla, de a ști ce e dincolo de luciditatea luminoasă și clară a zilei, în somnul de sub stele. Visele, da, pot deschide porți magice, dar cine le mai ia cu adevărat în seamă în epoca acestui raționalism tehnologic, eficient și rece? De regulă, în fața viselor tale ești cu totul singur. Așa cred că trebuie să intri în zona asta întunecată. Singura lumină în grotă trebuie să-ți fie visele. Hotarul, albia uitării: apele din adânc nu pot fi străbătute altfel decât vâslind din răsputeri cu lopețile amintirii, din greu, până la ruperea mușchilor, până la deshidratarea de sudoare, poate chiar vărsând sânge. 
   Până la urmă, e doar o chestiune de curaj. Curajul inconștient al exploratorului orb.

   Chipul meu sparge toate oglinzile, scrie Joseph. Între viața politică și viața copacului, el a ales-o pe cea din urmă. Are câteodată senzația că a trăit pe toate continentele, la mai toate altitudinile și că a fost marinar pe toate mările și oceanele pământului. Nu știe încă dacă e doar o problemă de memorie sau de imaginație răscolită de memorie. Nici nu-i pasă. Senzația asta îi oferă adeseori numeroase dejá vu-uri, cu care s-a obișnuit, oricât de mult l-au ridiculizat ceilalți pentru capacitatea lui. Simte nostalgii de negrăit ale altor locuri și vremi, scrie despre astea toate în fișierele primite de mine. Joseph se arată tuturor total descifrat. Însă oamenii nu pot să nu-i bănuiască un cifru ascuns. (Descifrarea omului, iată un posibil titlu.)
Simt. Văd. Uimitor e însă cum reușește să mă convingă și pe mine că sunt asemenea lui.
. . .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu