LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

10 aprilie 2017

Davo și vântul sau Douăzeci și una de trepte (Fragment)

. . .  
   „Unde e cu adevărat nevoie de mine?” se întreabă Joseph. „Cui trebuiesc eu?” Aș crede că țara lui îl respinge. Și nu numai țara, ci poate viața însăși. Timpul. Oamenii. (Poate trăiește amărăciunea asta pentru că are ascunsă în el o nefericire care își are originile în copilărie, nu știu, dar simt că așa ar putea fi. O umbră însoțitoare, personală, care se arată adesea pe fruntea lui, un rid apăsător, limitându-i o capacitate umană esențială, capacitatea de a se bucura. Uite-așa ajung eu, Davo, să fiu psiholog.)
   El nu știe. Află cu amărăciune că adevărații cititori – cei ai cărților – sunt din ce în ce mai rari odată cu trecerea timpului către computere și alte tehnici invazive și insistente. Ce poate face scriitorul rămas singur, cu cititorii deviați de la lectura atentă, cititori pasionați poate mai mult de imaginația care se naște în sufletul lor odată cu lectura? Rămâne al nimănui? Al lui însuși, posesor zadarnic și inutil al propriei dăruiri? Acestor întrebări poate că aș putea eu să le fiu un răspuns. Răspunsul depărtării. Din țara nordului, către care el a tânjit, spre al cărei cer încă tânjește.

    În limba lui, limba română, există un cuvânt foarte frumos, atât ca sonoritate cât și ca semnificație: dor. E o stare continuă de tânjire fără obiect, o stare sufletească aproape imposibil de definit mai clar decât cu acest cuvânt simplu, de numai trei litere. E o stare legată puternic de dragoste. Este expresia formei ei interioare, ascunsă în orice suflet. E ceea ce te poate face să plângi tăcut, înăuntru, fără să afli niciodată de ce. (Paranteză: d’or, înseamnă, în limba franceză, de aur.) Așa se poate simți numai dragostea. E solul necesar încolțirii oricărei semințe creatoare. Altfel, fără dor, creația ar fi doar o sumă de operații fixe, înfăptuite mecanic, fără vibrație.

   De când am timp și de când îl cunosc pe Joseph, am început să pictez. Nu, nu ca el, în ulei pe pânză, ci pe sticlă. Sus, la etajul casei mele, se află o fereastră la fel de mare cu cea de jos, cu două panouri cu sticlă înalte cât camera, culisante lateral, care se deschid spre balcon. E acolo un dormitor luminos, mobilat cu rafturi pline de cărți, așezate vizavi unul de altul. Multe cărți și câteva portrete ale bătrânilor mei; sunt paznicii somnului meu, alături de un petic destul de mare de cer. Mai am aici un pat și un fotoliu, lângă fereastră, care e locul meu preferat de citit. De acolo privesc cerul. Mi-a plăcut totdeauna lumina lui, chiar și când sunt nori sau e noapte. Privesc astfel amurgul fiecărei zile, clipă când de obicei rostesc liniștit, fără habotnicie, un fel de rugăciune pașnică și personală. Mă rog în gând, singur cu mine, mulțumind soarelui, apoi trupului meu, care a fost bun și credincios sufletului meu în ziua care trece spre crepuscul. Timpul pare că se oprește și doar discul roșu al soarelui se micșorează încet. Știu că nu adoarme, soarele nu doarme niciodată, trece doar dincolo de orizontul vederii mele pe fereastră. Mai cu seamă când plouă, stropii de apă se scurg pe sticla albăstruie sau cenușie, depinde de anotimpul în care plouă, pic după pic, alcătuiesc poteci și cărări pe care le urmez visând.
   Cum spuneam, am început să pictez un vitraliu, dar numai în partea de jos a ferestrei, care e la fel de lată și înaltă cât e camera, pierzând culorile în transparență de la jumătate în sus. Lumina e acum modelată de culori proaspete, vii, în forme noi și sunt aproape mulțumit. Nu caut desăvârșirea, nici n-aș vrea, n-aș avea ce face cu ea. Ocupația asta, care mă întinerește, o datorez prietenului meu. Poate ascultă și el, odată cu mine, măsură cu măsură, muzica din camera de jos, urcând treptele scării ce unește parterul cu etajul casei. Urcăm, prietene, urcăm împreună. Am vrut să învăț să lucrez la calculator, - asta o fac puștii de azi în mai puțin de zece minute - dar acum pictez vitralii. Aș putea să câștig o mulțime de bani din asta și astfel să-l ajut.
. . .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu