LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

03 aprilie 2017

APRILIE

Zefirul înmiresmat al nopții de aprilie pătrunsese în camera mea; un fel de adiere tăcută făcea respirațiile necunoscutului care trăia demult în mine, trezit doar în vise, să fie vii și liniștite. Cred că așa trebuie să fie orice respirație, mai cu seamă cea a nopții și mai cu seamă ale nopților de aprilie. Parfumul florilor abia întinerite după gerul iernii. Liniștea. Lumina unui cer adâncit printre stele. Un fel de pace în care trăiesc toate ființele, care poate se visează pe ele așa cum nu se cunosc. Eliberate de luptă. Uneori, spre zori, necunoscutul care-mi prinde în palmele lui - înăuntru - fie inima, fie pieptul întreg, fie ochii închiși sau obrajii, ascultă cântecul limpede, tânguitor și aproape disperat (de singurătate?) al unei privighetori. În mine priveghează și el, trăind. E îndepărtat cântul păsării; pare nesfârșit de lung drumul de la necunoscut până la pasăre, până la cânt, până la zbor. E un cânt mare - oare e cânt sau durere? - al unei făpturi mici, singură în întunericul strălucind de stele mult prea îndepărtate. Va sfârși într-o clipă tăcută, ca o moarte mică a trupului ei mic. (Totul e relativ, mi-au spus, fără să-mi spună și de ce le-au făcut așa.) Poate acum, în noaptea de aprilie, doar cântecul îi atinge necunoscutului auzul, în vreme ce pasărea se va fi stins demult, asemenea icoanei stelei ce-a murit. Visele sunt transparente la fel cum cerul e transparent pentru stele în apele albastru-întunecate ale nopții. Mie îmi pare atunci rău că trebuie - trebuie? - să mă trezesc, adormindu-l pe necunoscut, fără a mai simți apoi atingerea ușoară a respirațiilor lui în plămânii mei. Aerul fermecat pe care mi-l dăruie se sfârșește în agitația obligatorie a zilei. Visul pleacă odată cu el, cu necunoscutul, luând odată cu el și stelele și privighetoarea.
E ziuă, e lumină, pasărea trebuie să caute hrană, paie pentru cuib și alte asemenea griji ale vieții. A visat că poate cânta, că un necunoscut - ușor, doar o boare strecurată ca o respirație în trupul visului meu - a ascultat cântul ei trist. Știu bine că fără viața lui - trecută ca o adiere prin ființa mea - nu aș fi în stare să mă descurc în toată absurda încurcătură care-mi alcătuiește zilele în orele când sunt treaz. Tânjeam după atingerea lui interioară, cu toate că rămânea mereu tăcut și doar amintit. Ca și ceilalți - despre care n-am să încetez niciodată să mă întreb dacă și ei au, ascultă sau alungă pe cineva ascuns în ei înșiși, în visele lor sau poate în bezna unui altfel de somn - puteam eu să uit? Acum, după atâta agitație, în orele liniștii lucide, îmi pare cu neputință. Inima îmi dă semne de osteneală, dar eu știu că atunci se face simțită apropierea unui timp nou, un timp al înfrățirii cu necunoscutul pe care trebuie să-l primesc în mine, cunoscându-l ca fiindu-mi cel mai apropiat; cel căruia nimic nu-i rămâne ascuns - nici măcar în misterul nemărturisit al viselor; cel pe care trebuie să-l găzduiesc. Cineva mi l-a dăruit, ori poate el m-a descoperit pe mine din nevoia de a fi om. Un fel de forță ascunsă în adânc, așteptând doar clipele trezirii, fie ele vis, coșmar sau agitația nesfârșită a vieții. Zadarnic aș încerca să-i deslușesc tainica zodie: este același în toate. Zadarnic aș încerca să-i aflu chipul: m-aș vedea doar pe mine, călător în costumul acestui trup. Zadarnic l-aș întreba ceva: mi-ar vorbi doar în semne, în tăceri și simboluri. Dar fără el, fără necunoscutul meu, aș trăi ca un orb, rătăcind - ori eu simt că am făcut deja asta, fără a afla însă din care nevoie uitată -, știind numai că îl pot întâlni abia în ultima clipă. Și totuși, fără căutările mele, nu ar fi făcut altceva decât să-mi caute și el făptura de care are atâta nevoie. Dacă aș putea ființa în vibrațiile lui, cu toată intensitatea, cu toată arderea, viața mea ar fi doar o clipă. Trupul nu e decât o – dorită? – întârziere, poate o alegere, poate numai un lung drum până la starea de vis pur al unui suflet viu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu