LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

20 aprilie 2017

APE TULBURI

Totul se desfășura foarte încet. La fel de încet ca o îmbătrânire de a cărei prezență nevăzută nu poți avea nicio îndoială, dar de care te poți uimi doar văzând-o la alții, întâlniți rar, la intervale mari de timp, în așa fel încât semnele lucrării ei trec pe lângă tine nevăzute, dar totdeauna acolo. O păpușă căzuse cu un zgomot sec pe parchet, cu un țipăt mut, pe vremea când nu erai cu mult mai înalt decât ea, când ploile și zăpezile fiecărei ierni nu făceau altceva decât să spele și să limpezească apele, cel puțin așa credeai așa cum numai un copil poate crede, dar asta se întâmpla pe când nu știai nimic despre vânători, despre cuceritori și despre actori. Tu păreai că trebuie doar să te uiți atent la toate, cu priviri senine și clare. Și ei, actorii aceștia, cărora dintotdeauna trebuie să le spună cineva ceea ce ei trebuie să le spună altora, dar păpușa nu se ridicase și avea capul puțin spart de la căzătura aceea de care îți aduci aminte mereu. Apoi s-a întâmplat ceva, altceva. Deodată, viitorul n-a mai fost doar o noapte cu stele strălucitoare sau vise, în schimb zilele au devenit din ce în ce mai cenușii și egale pe măsură ce apele își pierdeau claritatea, așa cum ochii câinilor muribunzi se acoperă cu un fel de ceață. Da, apele deveneau tulburi și oglinda lor părea din ce în ce mai aburită de un fel de răsuflare necunoscută și toxică. Nimic nu te preocupa mai mult decât iritarea cumplită pe care procesul acesta ți-o producea zi de zi, pentru că totul se desfășura cu o lentoare greu de perceput și abia suportabilă. Și trebuiau să facă asta tot timpul, fără niciun răgaz, știind că ei sunt cei cărora cineva trebuie să le spună mereu ceea ce ei trebuie să le spună altora și să facă asta ca și cum ar fi fost întotdeauna pentru prima oară. Nu doreai decât să nu rănești cu nimic transparența curată a apelor, pentru că o închipuiai a fi ochiul mult mai mare al unui cer care vede totul cuprinzând totul și știai că asta nu e doar o jucărie. Și o făceau cu toată convingerea, de parcă n-ar fi fost în stare să-și vadă propria repetiție, căutând desigur o neatinsă perfecțiune cerută de cel ce le spunea ce să le spună celorlalți. Indiferent de cât de tulburi deveneau în tot timpul acesta apele. Și nimeni nu-ți spunea de ce, doar procesul acesta, care se desfășura la fel de încet ca îmbătrânirea; și un fel de creștere până la o înălțime nu cu mult mai mare decât a păpușii căzute pe parchet, care acum îți părea foarte mică și tristă și îndepărtată. Când nu erai cu mult mai înalt decât ea nici măcar nu te întrebai dacă vei fi actor, vânător sau cuceritor sau toate acestea deodată printre cei ce păreau să repete totdeauna pentru ceilalți ceea ce le spunea cineva. Valurile apelor treceau din ce în ce mai vijelioase și tu știai - fără să-ți fi spus nimeni - că așa este timpul, neliniștit și greu de așteptări, de așteptarea unei încheieri a tulburării ce le cuprindea încet și sigur, deși tu știai bine, așa cum doar copiii știu, că apele sunt totdeauna cristaline. Ochii ei se tulburaseră după căderea pe parchet, la fel cu ochii apelor sau ai câinilor înainte de moarte și nopțile erau apăsătoare de așteptarea stelelor pe care nu le puteai uita, erau singurele străluciri pe care te puteai sprijini cu mult timp înainte de a fi început totul. Nu știai dacă sunt de vină cuceritorii, vânătorii, oricare le-ar fi fost vânatul pândit, sau actorii aceștia repetând blajini ceea ce le spunea cineva că trebuie să le spună celorlalți și tu voiai să nu fi niciunul dintre ei, dar așteptarea și tulburarea apelor te făceau să devii tocmai asta și ți se pare că ai să înnebunești de-a binelea. Așteptai și atât; un monolog pe care-l rostești și nu e nimeni să-ți spună ce să spui celorlalți, pare că timpul se usucă și că pământul se străduie din răsputeri să-și păstreze apele în palmele lui, dar apăruseră între timp și vânătorii și cuceritorii deodată, de parcă nu s-ar fi putut despărți unii de alții și invaziile lor ucideau starea cristalină a ochilor și a apei. Numai actorii păreau să fi rămas la fel, pașnici și cuminți. Nu, niciodată nu ai să afli dacă așa erau ei sau doar făcuți să fie așa. Zăpezile veneau și acum, dar din ce în ce mai rar și mai furioase, la fel ca ploile. Te apropiai totdeauna de ape cu o magică recunoștință, cu o atracție necunoscută, așa cum te apropii de timp sau de foc, știind bine că el te pătrunde și că poate fi atât de cristalin, deși se putea încețoșa din cauze la fel de necunoscute. Nu, nici ei, oricât le spunea cineva ceea ce trebuie să le spună celorlalți nu mai reușeau să facă bine treaba asta. Tulburarea apei împiedica descoperirea luminii ce dă naștere oricărei umbre și ei păreau la fel de osteniți ca păpușa uitată într-un pod vechi dar amintită mereu. Și cu toate astea nimic nu stă pe loc, totul se îndreaptă spre ceva pe care încă nu ți-l poți aminti, poate pentru că oglinda apelor îți arată doar un chip din ce în ce mai încețoșat și te enervezi teribil pentru că nu știi dacă pentru asta sunt de vină apele sau privirea, ochii sau poate actorii. Cât despre vânători și cuceritori, ei bine, cu ei te obișnuiseși deja, erau din ce în ce mai mulți și mai activi pe măsură ce procesul de tulburare a apelor se desfășura, foarte lent, aproape la fel de încet ca o îmbătrânire; și poate că de aceea ei se arătau a fi din ce în ce mai grăbiți. Odată cu asta, ochiul cerului părea că se dilatase, îndepărtând și dizolvând aburii tuturor zeilor care tăceau și toate deveniseră dintr-o dată mai reci; păpușa aștepta, încremenită, la fel de exactă în oprirea ei cu ceasul care stând e mult mai precis decât cel mai precis dintre ceasornice. Clipa ei, sau a ceasului oprit, este una singură, totdeauna așteptată și sigură, la fel de sigură ca aceste cuvinte pe care le asculți mereu de la ei, știind acum bine că e cineva care le spune întotdeauna actorilor ceea ce ei trebuie să le spună celorlalți. Apele se acoperiseră de o lunară semi-lumină pe care nu știai cine și cum ar fi putut s-o alunge, zilele se încețoșau și atunci te gândeai că procesul nu cunoaște oprire nicăieri, fără să te poți gândi la un capăt de drum sau măcar ce fel de prefaceri vei mai întâlni. Știai bine că pământul durează întotdeauna mai mult decât cei ce își pot închipui că-l posedă, că vânatul se termină și odată cu el poate vor fi dispărut și vânătorii, iar apoi, când apele nu vor mai fi fost decât tulburi, poate și cuceritorii vor fi înțeles că n-au făcut nimic altceva decât să asculte ceea ce le spunea cineva să facă altora. Rămâne un fel de secetă a celor ce așteaptă limpezirea apelor fără speranța că va veni, putând fi siguri doar de această îmbătrânire răbdătoare și tăcută a pământului, semănând atât de bine cu încremenirea în care așteaptă păpușa căzută cândva, demult, pe un parchet foarte tare. Te gândești că așteaptă, poate ca și tine, să i se limpezească privirile de sticlă colorată și să-i crească aripi cu care să reușească să se ridice din singura ei cădere; încerci din răsputeri, deși îți e din ce în ce mai greu, printre miile de vorbe rostite de acești actori cuminți, să-ți călăuzești gândurile spre îndepărtatele ape pe care vrei cu toată puterea să le păstrezi cristaline. Zăpezile și ploile curate plutesc în amintiri nemărturisite nimănui și nu știi nici măcar dacă e cineva de la care să afli dacă vor mai veni înapoi peste foarte, foarte mult timp. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu