LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

05 aprilie 2017

ANUL TĂCERII (Fragment), din volumul „Anul tăcerii și alte povestiri”, ed. Bibliotheca, 2016

      . . .
      Noiembrie
      Stă așezat pe malul unui lac. Este frig și e seară. A aprins un foc din vreascuri, s-a ghemuit alături de flăcările pâlpâind și ascultă. Crenguțele trosnesc din vreme în vreme, dar asta nu îi alungă nemărginita tristețe. Are lacrimi în ochi, pe care îi simte săgetați de reflexele focului. Dincolo de ele, întunericul nopții. Privește în jur și distinge, de partea cealaltă a focului, chipul unui om așezat pe pământ. E îmbrăcat într-un veșmânt lung, care îi acoperă umerii. Ochii lui par a fi nepământești și îl privesc cu puteri neînțelese. Apoi, întinde o mână peste flăcări și îi spune cu voce blândă:
      Mănâncă peștii aceștia. Te vor învăța nesfârșirea.
     În palma lui, care nu pare să se teamă de foc, strălucesc trupurile firave ale unor pești argintii. Sunt doi.

      Mecanismul născuse deja mecanisme părând aproape vii. Flămânde de viaţă şi supunându-se creatorului lor total, necondiţionat. Viaţa lui M. e un strigăt de împotrivire tăcută. Atât, o singură forţă al cărui tâlc nu-l cunoşte decât el. Îi înfurie peste măsură pentru că nu au proceduri pentru un asemenea caz. Cândva, alții ca ei folosiseră tăcerea ca pe o tortură.
      Se jucau cu limitele vieţii şi morţii, fără a cunoaşte alcătuirea adevărată a fiinţei omeneşti. M. devenise cel ce știe, în ore şi secunde trăite și tăcute în laboratorul cu mecanisme. Pe atunci se gândea pe el ca fiind un magician. Acum știe că dreptul la viaţă nu mai e o alegere, ci trebuie să devină doar un program perfecționat și performant. Vieţi vinovate transferă instrucţiuni precise celor acuzaţi de vinovaţia de a fi. De-o parte frica vinovăţiei, de cealaltă vinovăţia fricii. Dreptul la tăcere încă nu a fost inventat, dar mai devreme ori mai târziu cineva îl va propovădui, ca unic stăpân care poate acorda drepturi altora. Se mai întâmplase cu dreptul la viață, la sănătate, la educație și altele. 
     M. își învinse frica şi rămase tăcut pentru tot restul vieții. Unealta magică a nesfârșirii, tăcerea, i-o voiau acum confiscată, luată și folosită de ei, ca și cum ar fi dorit stăpânirea tuturor gândurilor. Dar în adevărata bibliotecă de gânduri și vise a ființei omenești, acolo unde universul se poate naște pe sine în biologie însuflețită, nu le era permis a intra. Știau foarte bine asta, însă panta alunecării lor era mult prea abruptă. M. nu dorea o evadare din închisoare, ci, dimpotrivă, își dorea ca închisorile să evadeze din oameni. 
      Tăcerea: îi dăruise putere asupra timpului și întruchipărilor reale. Posibilitățile lui se află acum la nivel maxim, când timpul și materia îi sunt aluatul aflat la îndemâna unui creator al vieții în miliarde de forme, de lumi posibile care se întrepătrund prin rezonanțe și legături bine înțelese, într-un tot de dincolo de mecanisme, în care răul nu poate pătrunde. Axa gândului primar, sursa întâiului principiu, îl primește pe M., înlăturând ceea ce cu toții numesc nimicul. Acest zero, singurul capăt către care tânjesc întotdeauna cuvintele oarbe.
      Un punct culminant, urmat de o cădere. Monstrul istoriei își putea duce mai departe aceleași repetabile respirații. 
      M. nu mai e captivul făpturii lui stăpânitoare, acum deslușit și învins de întâia ființă umană liberă. Imaginația stranie care îi dăduse viață trebuia să-și găsească alt drum, alte spații.
      Mai avea de înfruntat testul următor al omului cenuşiu: acela al tăcerii vieții, tărâmul atât de temut de toți, cealaltă lume, cum îi spuneau, fără să știe că este doar partea încă neștiută a unei singure lumi.

    Visează pe Eva în anii lor frumoşi împreună. Sărbătoresc Crăciunul şi anul nou doar ei doi, dorindu-şi copii. Geamătul din preajma miezului nopţii îi îndepărtează pe cei ce s-ar putea naşte din trupurile lor arzând într-o eternă îmbrăţişare rotundă. Inginerul ştie. Îl doare. Ascunde lucrul acesta sub un zâmbet de sărbătoare, dar Eva se opune fără să pară a şti. M. află că e o altfel de pedeapsă, dar, gândindu-se la copiii lor, îi aude gemând cu glasuri mici prin somn. Își dorește din răsputeri să schimbe toată moștenirea la care i-ar putea condamna, simțind că pruncul lor este doar tăcerea nerostită a unei învățături știute dintotdeauna.
      Zăpada acelor ani îi apare în vis ca un covor alb pe care urmele paşilor lor devin un singur rând pe o potecă ce se pierde în cer. Gemetele par adormite sub mantaua pufoasă şi liniştea îi dăruie pacea somnului. Este ultimul somn, înaintea ultimei încercări. Eva îl asistă rece şi palidă, alături de omul în costum cenuşiu. Ochii ei sunt ochi de pisică, putând vedea în întuneric. M. ştie, simte, că omul în costum cenuşiu va fi celălalt soţ al ei.  
      Este iarna stingerilor. A plecării către limite încă nepermise pentru un om, al universului încă neîngăduit care trebuie să înceapă dincolo de viață.
. . .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu