LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

25 martie 2017

Davo și vântul sau Douăzeci și una de trepte (Fragment)

. . .
   (Nu, internetul nu este – încă? - viu. Se ascund în rețeaua asta nevăzută oameni vii. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc la clipa când invenția asta va prinde viață, propria ei viață, când va fi capabilă să plămădească monștri noi, reali, din aceste resturi de roluri ascunse, anonime și veșnic false, jucate atât de pătimaș încât alcătuiesc un adevărat haos uman. Din informații deformate, adunate incontrolabil ca într-un uriaș rezervor fără fund. Acele făpturi vor fi puternice: vor fi născute din violul inteligenței umane asupra unei fine mașinării. O mașinărie după chip și asemănare: are creier, memorie, limbaje, are simțuri exacte prin senzori, are inteligență și – asta e cel mai grav – poate decide singură. Va decide ea (!), mașina-neființă, o copie grotească, la fel (sau poate mai mult) de nebună și absurdă ca omenirea însăși, pentru om? Humanity n+? Mai bine nu... Unii spun că e un punct fără întoarcere. Eu încă mai sper într-o trezire a sufletului lumii, a spiritului larg, al tuturor, deschis înțelegerii că deasupra oricăror invadatori, fie ei extratereștri sau pământeni, se află o rațiune superioară, greu de înțeles, care ține universul în echilibru. Și asta în ciuda unor apocalipse pe cât de înspăimântătoare pe atât de mărunte, pe globul ăsta de lut care e viu. Dar e degeaba să vreau eu să se năruie cât mai repede creatura asta în neant; s-ar părea că are și părți bune, care ascund, de fapt, un dublu tăiș. Paradoxal, o folosim tot mai mult, zi de zi, fiecare. Aici este marele risc; se întâmplă cu banii (o energie ne-fizică, doar potențială; folositori în mâini bune, distrugători în mâini rele) sau cu puterea: omul este cel care dă sens. Oamenii adevărați, cei normali și buni, nu merită așa ceva. Pot ei trece oare peste acest coșmar care nu e deloc SF? Le-o doresc și mi-o doresc din tot sufletul. Dar poate că și asta e încă una din legile evoluției, aceea prin care creatura se revoltă împotriva creatorului, decizând în nume propriu că așa e necesar. Oamenii parcă sunt captivați, hipnotizați de mașina asta. De aceea merg într-acolo astfel, orbește. Către ce? Premisele sunt ale autodistrugerii. E oare zadarnic să spun eu că e păcat? We have lost the human touch... Biată mașină, pentru mine n-ai să poți decide. Nu vreau să trăiesc timpul în care te vei reproduce singură, când te vei înmulți, super-dezvolta, super-adapta și vei super-stăpâni pământul. Am văzut, de curând, un film de prezentare a unui robot umanoid: unul din creatorii lui, un tânăr human, îl dobora cu răutate la pământ, lovindu-l cu piciorul în spate. Mă așteptam ca robotul să se poată feri, dar n-a făcut-o. A căzut, aproape uman, pe genunchi. Urmărit de creatorul lui, de camera de filmat și de mine, s-a ridicat cu greu pe cele două picioare metalice. Către ce sentimente poate fi programat un astfel de creat dacă nu spre atacarea creatorului său? Ori poate nu-i va fi – cel puțin deocamdată – îngăduită o asemenea instrucțiune. Dar dacă el ar gândi, super-omenește, așa cum se dorește de la el? Trebuie să recunosc: am fost impresionat de bietul artefact căzut la pământ, deși știam că e doar o mașină și atât. Omul, însă, părea mai programat decât el către violență, dorind să arate cât de puternic este el, creatorul, și cât de umil, supus total, îi este obiectul creat. Mi-ar fi greu să-mi fie milă de ea, de o mașină-obiect, oricât de mult ar tânji - prin programare umană - să semene omului viu. Milă mi-e înainte de oameni: simt că trebuie întâi să se sinucidă ca specie și abia atunci se vor convinge cât de mare e greșeala lor de acum: aceea de a concepe viața ca pe o luptă continuă, obișnuită - naturală, ar spune unii - pentru supra-viețuirea speciei, pentru super-profit, super-posesie. E super să depășești limitele, fie și pe ale naturii, nu-i așa?)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu