LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

05 martie 2017

Davo și vântul sau Douăzeci și una de trepte (Fragment)

. . .

15
Motanul Giuseppe. Grăsun. Leneș. Inteligent. Negru. Și-a ales el singur acest nume, Giuseppe, după ce l-a respins vehement – adică scuipând – pe cel de Mefisto. Poate acest nume, Giuseppe, îl definește mai bine pe cel care a fost el într-o viață anterioară, când nu era un motan negru, grăsun, leneș și inteligent.
Cu ochii lui verzi, întins pe canapea, nu știu bine nici eu - privirile lui Giuseppe sunt totdeauna înșelătoare - la ce se uită mai atent: la lumânarea de ceară roșie aprinsă cu puțin timp înaintea miezului nopții; la strălucirile micii lumini, reflectate, multiplicate feeric de candelabrul neaprins, de bibliotecă, de pian, de sticla ferestrei mari cât peretele; poate la aurora boreală, a cărei plutire cerul nopții polare o ocrotește de câteva zile. Sau la cutia mică de pe pian, în care doarme un instrument muzical, un flaut din argint, vechi de secole. A aparținut unui compozitor pe care Giuseppe cred că îl cunoaște. Își mișcă alene coada și înțeleg că știe. Știe că voi trezi flautul din somnul lui adânc, la miezul nopții, cu un cântec îndreptat către prietenul meu. Un fel de ritual magic. Giuseppe adoră chestiile astea. Vine iarna. Noaptea e nordică, polară. Umbroasă, somnolentă, potrivită viselor limpezi. Pe prietenul meu îl dor urechile de frig. Și inima. Și oasele, care au aceeași vârstă cu ale mele. E dornic să picteze. În loc de bani pentru pânze și culori - fără a mai socoti căldura, hrana, hainele și toate celelalte - a avut bani doar pentru a achita nota de plată a unei splendide depresii. I-a bătut la ușă, același aspru și necruțător creditor, odată cu venirea iernii. E o depresie mare de zile care-i par mici, lipsite de viață. Mici prin repetare, prin imitația acelorași gesturi zădărnicite de sărăcie, ca picăturile neiertătoare ale torturii chinezești. De aici, din nord, de departe, magia cântului meu - flautul, vrăjitorul miezului de noapte - îl va înveșmânta cu un dar binemeritat: o mantie fermecată, nevăzută, de apărare. Alcătuită din aerul tare al nordului și țesută în cântul meu cu armonii argintate, el o va primi. Își va înălța privirile-i triste către nord, către posibila locuință a unui zeu inventat doar de el. Va presimți aurora nopții de aici, care îi va fi și lui aievea, la fel de clar pe cât o pot vedea eu, Davo. Va fi fermecat și inima lui se va ușura puțin de dureri. Va simți deodată că a trecut cu bine prin tot felul de încercări inițiatice. Trebuie să simtă. Și astfel, tot ceea ce vine rău către Joseph cel îndepărtat își va schimba influența asupra lui. Orice gând rău va deveni bun; orice vorbă rea va fi caldă și duioasă; orice săgeată otrăvită nu se va frânge, lovind mantaua care îl învăluie, ci va trece, cu vârful ei plin de otravă cu tot, în starea de medicament miraculos împotriva oricărei boli. El a fost lipsit dintotdeauna de acest amănunt esențial: apărarea. Straturile trupului său sunt încărcate de cicatrici mai vechi și mai noi. Unele răni nici nu-i sunt vindecate încă. E nevoie pentru asta de un flaut fermecat. Acum, în miezul nopții lui polare, Joseph află că totul are importanță. Că totul este legat cu totul, că legăturile acestea sunt un mister cu neputință de deslușit. Inimaginabil de minunat. Făurit parcă de un gând necunoscut al unei ființe care va trebui să rămână veșnic de necuprins. Poate Dumnezeu, deși un astfel de nume - la fel ca oricare altul - a ajuns acum numai o vorbă și știm asta cu toții. Sunt, da, o știu bine, singurul străin - îndepărtat, din nord - căruia îi pasă de inima lui lovită, strânsă în ghearele dureroase ale indiferențelor, ale răutăților, ale invidiilor. Singurul străin, mai aproape de el decât toți străinii pe care îi are aproape. Motanul Giuseppe știe: el e mediumul meu necesar. Poate pentru asta e negru. Poate pentru asta e motan. E pedepsit pentru vina de a fi fost cândva Giuseppe, vrăjitorul venețian cu nouă vieți.
. . .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu