LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

07 mai 2016

RESPIRAȚII (Fragment)

. . .
     Noaptea mă ajută să uit tristețea pierderii bătrânei pipe devenită nefolositoare. Fulgere rare îmi arătau magica lor lumină, încrucișând întunericul cu vânt și stropi de ploaie care mi se scurgeau pe față și pe mâini, dăruindu-mi bucuria aproape copilărească a unei limpeziri necesare. Nu era o furtună de vară, dar toamna își aducea vag aminte de ele într-o întârziată ploaie de octombrie cald. Apa acestei ploi avea magica putere de a aprinde un întuneric, de a îngropa o arsură al cărei foc ar fi fost întețit și mai mult de vântul care ar fi bătut singur, sec și pustiu fără ea. Întreaga zi fusese aurie, strălucind în miile de scrisori necitite ale frunzelor. Un pergament sfărâmat de vreme se cernuse din cer peste toată după-amiaza; apoi, seara, vântul adusese norii ploii (la fel de cenușii ca pedepsele mele) din ale căror imense rezervoare cădea o apă binefăcătoare, limpede și clară ca sclipirea unui fulger sortit parcă numai mie, asta în vreme ce mulți încă se temeau de tunete, ca și cum ar fi auzit glasul mâniei unor zei nevăzuți și demult uitați. Părăsiseră străzile orașului de frica unei obișnuite ploi de seară, lăsându-mi-le doar mie, care nu căutam altă destinație decât aceea a vântului. Mi se păreau clare semnele schimbării, nu era nevoie decât de această zvâcnire și de acest zbucium al cerului, de vocile recunoașterii și ale renașterii – chiar și a unei flori - printr-o spălare dureroasă dar necesară. Mă gândeam că ar trebui să ajung în locul alegerilor mele dinainte de a mă fi născut, în locul unde puteam fi învinovățit, de exemplu, pentru înfățișarea, pentru zodia ori felul meu de a fi. Doar acolo îmi puteam revizui alegerile, îmi puteam corecta erorile pe care le simțeam a-mi fi pedepsite, deși ceva încă îmi șoptea - să fi fost oare glasul ploii peste frunze sau vuietul vântului? - că tocmai acele erori îmi fuseseră cele mai necesare, că toată străvederea mea dincolo de aparențele apelor de suprafață, albastre și line, se datora unei anumite forme de însușire a unor descoperiri de care poate abia acum, pășind prin ploaie, sub ploaie și fulger, deveneam conștient. Ce importanță avea faptul că locul acela se putea găsi chiar la capătul vieții? Riscam totul pentru că merita la fel de mult cât cred că ar trebui să merite orice viață, fie și aceea a unei simple și sălbatice flori, odată ce respirăm cu toții același aer.

      Îl căutam – ori îl așteptam – pe viitorul meu eu, acela schimbat, poate iertat prin corectarea greșelilor. Părea să vină spre mine, să-mi apară în față, dar simțeam că nu l-aș recunoaște și nu m-aș recunoaște pe mine în el, oricât de sigur puteam fi că suntem unul și același în timpuri diferite, pe care ploaia și vântul le dizolvau parcă într-un singur șuvoi. Mergeam spre nicăieri, ca întotdeauna, mergeam pe sub cer ca orice făptură omenească, simțind că acest nicăieri îmi e adevărata libertate, că noaptea care urma, cu ploaie ori fără, era doar una din multele în care voi rămâne treaz, sfidând mica moarte a somnului. Zorii mă vor găsi departe, primind lumina renașterii zilnice a lumii, așa cum trezirea îmi dăruia întotdeauna luciditatea aceleași amărăciuni, aceea de a fi om, străpunsă doar cu sclipirile de fulger ale viselor; acela era de fapt locul alegerilor, acolo mă încăpățânam să ajung în naiva mea dorință de schimbare a unor erori, sau a ceea ce alții îmi lăsaseră impresia că ar fi fost erori. Nu, eram sigur acum că celălalt, oricât de curat l-aș fi dorit eu, oricât de izbăvit de greșeli, nu îmi era de niciun ajutor pentru simplul fapt că nu m-ar fi recunoscut, n-ar fi știut că îi sunt strămoș și asta din pricină că el nu-și înfrunta sub ploaie și vânt propriile erori și pedepse. Mai mult, pe el îl simțeam și mai trist, pentru că, necăutându-mă, nu mă putea recunoaște și deci nici găsi. Iar dacă natura îmi dezvăluia o fărâmă din înțelepciunea ei tăcută, neclintită și neînțeleasă în întâlnirea ploii cu vântul, întâlnirea cu celălalt eu devenea deodată cu neputință.


       Nu știu dacă se cuvine să cred sau nu în migrația sufletelor printr-un șir nesfârșit de vieți, deși unele amintiri parcă vin de acolo, din locul visului dinainte de naștere. Mi se părea straniu, deși știusem dintotdeauna că la școală nu te pot învăța decât lucruri cunoscute și numai despre trecut, în timp ce eu îmi dorisem școala unde să învăț cum să-mi descopăr viitorul, locul care mă chema ca și cum ar fi fost mai mult decât o simplă destinație. Pășind, picăturile ploii păreau să îmi înlăture nedumeririle. Am înțeles un lucru simplu și rotund, o respirație ciclică, asemenea zilei și nopții, între somn (ca o mică și provizorie moarte) și viața conștientă (la fel de mică și provizorie), precum și între viață și moarte, repetate cu aceeași necesitate presupusă de o respirație completă, însă mult mai adâncă. Ciudat de bine semănau astea două și dintr-o dată am simțit că îndoielile mi-au fost spălate, că ajunsesem (fără a o căuta) la destinație și că - așa cum spunea Jung - eu nu mai cred, ci știu. Timpul nu mi se mai părea doar fluidul ce curge totdeauna printre degete fără a-l putea prinde și opri, ci dimpotrivă, devenise marea ce mă purta de la suprafață înspre adânc și apoi invers; era o necunoscută respirație a apei pe care până la urmă avusesem fericirea de a o învăța, fiindu-mi necesare pentru asta toate erorile pe care aș fi vrut să le corectez cu puțin timp în urmă. Mersesem mult, atât de mult încât ploaia și vântul se îndepărtaseră ca și cum și-ar fi încheiat menirea pentru mine, lăsându-mă ud, limpede și bătrân. Cerul senin îmi dezvăluia un luceafăr nou strălucind la răsăritul nopții. Eram sigur că numai distanța ce ne despărțea îi făcea focul să pară de gheață, însă respirația luminii lui o simțeam aproape. Era singura rază de lumină pe care mă mai puteam sprijini împotriva oricărei insomnii fără lună, știind că dacă avem cu toții o stea puțini sunt cei care îi pot îndura imensitatea pe un umăr. Biata mea pipă, fără să știe, îmi deschisese căi necunoscute cu o seară mai devreme. Eram liber și taina acestor respirații nu se afla departe, fusese alături de mine tot timpul. Niciun cuvânt rostit nu mi-o putea desluși la fel de bine ca stropii mici ai ploii și întâlnirea lor cu bătaia de inimă a vântului, credincioși călăuzitori ai unei străvechi științe numite feng-shui. Cine mi-ar putea spune că totul nu fusese decât un vis întâmplat în lumina vechiului argint al lunii?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu