LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

23 februarie 2015

„ANUL TĂCERII ȘI ALTE POVESTIRI” - Prefața pr.dr. George Coandă

      NOTĂ: Am în așteptare acest volum la ed. Bibliotheca din Târgoviște de aproape doi ani. Doresc pe cât posibil o sponsorizare a tipăririi, suma necesară fiind de cca 1500 RON. Pot oferi în schimb o parte din volume - după apariție - sau lucrări de pictură - grafică. Pentru firme, spațiu publicitar pe una din coperți. Mulțumesc.

                               UN PROZATOR SURPRINZĂTOR:
                                     CONSTANTIN P. POPESCU

      Rareori mi-a fost dat să citesc - și mă refer la scriitori români de astăzi mai puțin cunoscuți de marele public, ceea ce nu înseamnă că nu vor avea șansa de a fi bine receptați într-o bună zi – prozatori atât de înzestrați cu personalitate, în substanța narativității lor, așa cum este cazul lui Constantin P. Popescu.
      Ascuns într-o modestie funciară, nefiind mânat de porniri orgolios epatante, refugiat din tumultul, ucigător uneori, dacă nu ai abilitatea de a te adapta, al Bucureștiului literar, în Târgoviștea unei vieți culturale deloc provinciale, ba, dimpotrivă, cu vectorialități europene, așezată, însă, într-o bunăcuviință stimulatoare, un fel de „insulă a lui Robinson”, Constantin P. Popescu a aplicat sinelui său, introvertit și creator, dictonul latin festina lente. Și, aplicându-l, a avut timp să-și dospească bine, să și-l maturizeze, talentul scriitoricesc și, astfel, să performeze. Iar una din performanțele sale este și volumul – ce bine i se potrivește titlul, autodefinindu-l – „Anul tăcerii și alte povestiri”, pe care l-am citit într-o stare de emoție și de reală satisfacție.
      Eu nu mă îndoiesc că autorul trebuie să fi avut modele, dar ceva mă îndreptățește să cred că le-a decantat cu beneficiu pentru experiența sa literară, construindu-și propria voce. Și este o voce originală și cu țesături narative surprinzătoare.
      În „Anul tăcerii și alte povestiri”, Constrantin P. Popescu mi se descoperă cu două fețe: una romanescă și o alta de nuvelist. În prima, „Anul tăcerii”, un roman scurt sui-generis, desfășurat în format de cronică în clepsidra anotimpurilor (primăvara, vara, toamna, iarna), fundal pe care sunt proiectate întâmplările din cele douăsprezece luni, Constantin P. Popescu face din personajul principal, inginerul M., un alter-ego dublând subliminal un alter-ego sinucigaș, adică cel din narațiune, developat. Este o desfășurare ingenioasă, captivantă, aș zice, de planuri și situații, unele te iau prin surprindere, toate constituindu-se într-o freudiană investigare în labirintul psihicului uman, întâlnită oarecum la Kafka. Această investigare, autorul o exprimă cu subtilitate într-un motiv: „Călătoria este fără capăt. Începe acolo unde ar părea că se încheie și se termină acolo unde ar putea să înceapă.”
      Inginerul M. se caută pe sine în sinea lumii, încearcă evadări dintr-o lume stând sub semnul scarabeului – laitmotivul simbolic existențialist al romanului -, o lume care, la rându-i, nu-l înțelege, și, atunci, se autoclaustreză în muțenie, refuză să comunice, se acoperă cu o anvelopă a tăcerii până când se hotărăște, este un fel de automartiraj sfidând o lume care se autodistruge și în care nu-și mai găsește nici locul, nici restul: își asumă, lăsându-se ucis, este un suicid atipic, trecerea în Eterna Tăcere. De altfel, muțenia lui este și o provocare care îi scoate din fire pe niște „oameni ai ordinii publice” și pe unii „oameni în alb”, care, uimiți și scandalizați, nu-l pricep și, nepricepându-l, se prăbușesc în ridicul: îl iau drept un ins cu mintea rătăcită.
      Și lunile trec, și anotimpurile, și anul, iar pentru inginerul M. totul este un joc de „umbre chinezești” și doar Omul Duminică, un coleg de „casă de nebuni”, îi devine un ciudat confident, așa după cum palmele Mariei – un personaj umanizant al romanului, medic în acel stabiliment de sănătate – îi sunt o alinătoate mângâiere. „Și atunci – iată o revelație mistică – ochii lui o privesc așa cum poate numai Isus a privit-o pe Maria”, căci aceste mâini blânde „l-au făcut parcă să înțeleagă mai bine tot ceea ce omul face omului”. Iar „în răcoarea lacrimii ce se prelinge din ochii lui descoperiți pe pernă simte că poate învinge un mecanism invizibil dar foarte puternic. Mecanismul răutății umane, inteligente peste măsură și în același timp supusă”.
      Este mecanismul, ca un malaxor, în care nu mai vrea să fie atras și, astfel, să fie zdrobit și umilit. Și asta pentru că „mecanismul născuse deja mecanisme aproape vii. /.../ Viața lui M. e un strigăt de împotrivire tăcută” și, pe cale de consecință, a ales, din punctul lui de vedere / de voință, singura soluție de revoltă: „Tăcerea: îi dăruise puterea asupra timpului și întruchipărilor reale.”
      Și dispariția în neant, descrisă ca într-o povestire SF, amintește de biblica viziune, și anume că din pământ am venit și în pământ ne ducem, tradusă de Carl Sagan printr-o metaforă reală: suntem un praf de stele. Deci, în acest praf ne vom întoarce într-o zi. Căci, „doctor Z., singur, trage sertarul morgii. Privește suprafața de metal rece, inoxidabil, curat. Cadavrul nu mai este acolo. /.../ De pe frunte sudoarea îi picură printre degetele palmei, ca un sunet straniu, pe placa metalică. /.../ Sertarul morgii rămâne deschis și gol, îndreptat către un loc neaflat al cosmosului.”
      Iar din jurnalul Mariei extrag, paradigmatic, aceste admirabile reflecții: „Mă întreb: tăcerea este moartea cuvintelor sau tăcerea cuvintelor este moartea? M. nu mi-a dăruit cuvinte rostite, ci trăite, ca și cum mi-ar fi spus de fapt, în felul său deosebit, că moartea e doar un cuvânt înspăimântător și atât. Că nu există decât unirea sufletelor într-un tot, într-un întreg nesfârșit, uitat de lume. /.../ Mi-a lăsat sunetul lăuntric al cuvintelor sale. E forța primară și sublimă a vibrației nemuritoare. Un cosmos tăcut nu este decât un cosmos al armoniilor, al ascultării.”
      Constantin P. Popescu este în acest roman un magician care te poartă într-un spațiu destinal de un onirism impresionist.
      Dar și în a doua secțiune a volumului, „Alte povestiri”, acest prozator surprinzător te neliniștește prin textul și situațiile nuvelistice. Sunt în această secțiune douăsprezece posibile capitole de tot atâtea romane. Și chiar dacă au subiecte diferite ca situații și redactare, se înscriu în atmosfera psihologizantă a „Anului tăcerii”. Sunt alte ipostaze, povestirile „Linia albă”, Ochiul nopții”, „Straniul caz al doctorului T.”, „Obiectul și umbra” sau „Profeția” – le-am numit prin afectivitate electivă, deci care m-au impresionat – propunând secvențe bizare de existență în aparență, dar cu mesaje-impact în receptacolul inconștient al lectorului, de unde expresia unei filosofii în care surprinde o semiotică inedită. De pildă, Jacob, în „Obiectul și umbra”, are o viziune platoniciană: „Când soarele își va stinge razele, obiectele vor fi înghițit pământul demult. Umbrele vor păstra doar amintiri cenușii. Ecoul îndepărtatei lumini e totuși mai mult decât orice întuneric. /.../ Lumea., fără o viață a umbrelor, ar fi o lume orbitor de albă. Atât de albă încât nici n-ar mai putea fi văzută.”
      Constantin P. Popescu, da, ni se înfățișează drept un prozator surprinzător. Este atent la șlefuirea textelor sale, se rabdă pe sine în truda creației, se acoperă cu lungi tăceri în care își gândește lucrul / lucrarea, apoi iese în lume, oferindu-ne, cu zâmbetul său discret, surprize asemenea unor frize pe templul culturii. Este - și o spun cu toată convingerea – un autentic artefice.
 
                                            Prof. dr. George Coandă,
                               Membru al Academiei Americano-Române
                                              de Arte și Științe din SUA
     

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu