LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

26 ianuarie 2015

IANUARIE

      Foamea – ori setea – de scris, această ciudată nevoie care câteodată strânge sufletul ore întregi. O idee trecând prin mintea ta, lăsând doar urma pe care o poate lăsa zborul unei păsări, fără putința de a-i regăsi plutirea. Un fel de vânt alb care îți bântuie prin trup, uneori uscat ca o fierbinte curgere prin sângele tău, ceva neatins și totuși acolo, înăuntru, tânjind spre ființă din tine însuți. Pași rătăcind, oameni în jur, mulți oameni, o sumedenie de singurătăți călătoare pe lângă peticele tale de hârtie cu notițe care nu ajută la nimic și cerul care își păstrează stelele atât de departe încât în cosmosul arătat astronauților este totdeauna întuneric. De ce este atâta întuneric acolo, printre miliardele de stele pe care le-ai crezut a fi doar lumină? Dacă soarele și toate stelele au un număr exact de raze, tu ai impresia că îți lipsește una din ele, că într-un fel sau altul ai pierdut-o sau poate ți-a fost retezată, amputată printr-o necunoscută operație în anii care nu-și mai pot dezvălui amintiri pentru tine. Ce fel de strălucire șchioapă te poartă prin lume? Oricât de puternică ți-ar fi fost vocea, raza, a izbutit să facă întunericul să fie doar mai cenușiu pentru o fărâmă de clipă. Și ei toți vorbind, vorbind întruna, mult și cu multe cuvinte, unii citind tot cuvinte și foamea ta de raza lipsă, aceeași foame de scris, o boală greu purtată în zonele tale de tăcere a memoriei. În acest ianuarie care te constrânge să privești înainte la fel de egal cum privești înapoi nu mai ai puterea dumnezeiască de a zămisli oameni din cuvintele tale. Nici întâmplări, destine ori meditații fără scop. Ești un biet infirm înfometat și păsările care îți duceau gândurile către alte zări nu vor mai veni curând. Au plecat toamna trecută și însemnările tale de atunci sunt biete cicatrici uitate pe trupul zborului lor. Încearcă măcar să înțelegi că te îndrepți cu pași mari către țărmul celălalt al nașterii. A dărui înseamnă a avea fără a poseda. Ai avut, ai dăruit, ei, și? Întunericul nu poate fi decât egal cu el însuși, la fel ca tăcerea. De ce te ascunzi printre ele?
      Acum, deși e un început de an, impresia de sfârșit se strecoară în gânduri pe nesimțite. Da, ești contrariul tău însuți, o umbră a unui frate uitat își aduce aminte să trăiască pe când zorii tăi sunt mult întârziați în  depărtarea unei îndelungate nopți, atât de lungă cât o hibernare din care poate nu te vei mai trezi. El însă, fratele care nu are și n-a avut niciodată cuvinte își simte foamea de ele prin tine, cel care înlănțuiai cândva cu măiestrie cuvintele în cărți. Oceanul acestor cuvinte te va îneca și nu e nicio pasăre albastră din cele pe care de atâtea ori le-ai imaginat să îți vină în ajutor. Fratele întunecat, cel ascuns atâta vreme în întuneric va trăi, dar tu nu. Rația timpului tău se încheie, nu mai poți prelungi contractul cu dumnezeul imaginației tale și știi că nu va fi niciodată pace între oameni și timp. El nu curge, ci pulsează în sfera lui infinită, fără viață, dar veșnic flămând de ea.
      Cenușa ți se împrăștie și nu te va mai renaște, pasărea Phenix și-a trăit ultima ei moarte. Șuieră vântul alb, șoaptele lui curăță valurile oceanului de cuvinte și tu privești lumea - un sărman produs al imaginației tale, având cândva îndrăzneala de a o recrea - înfometat, fără să vrei să știi de câte ori ai fost îndestulat de beția bogăției scrisului fără a plăti niciodată nimic. Vântul acesta poate umfla doar pânzele niciunei corăbii. Unde s-au topit razele purpurii și strălucirile albastre? Unde sunt șoaptele calde ca o atingere adevărată? Nu mai sunt ochi care să vadă. Fratele tău se naște din această stranie geneză, din furtuna aceasta care nu mai este un glas al îngerilor, ci un cor tragic de strigăte de zei. E atât de tânăr, nu știe că va trebui să ia totul de la început. El da, tu, nu.
      Acum ești doar un cuvânt durut, o altă picătură în oceanul pe care nu-l poate vedea nimeni unduindu-și apele în bătaia vântului alb. Întunericul, stăpân al cosmosului, îți va devora trupul cu o foame care nu seamănă în niciun fel cu foamea ta de scriere, de descriere. El e veșnic flămând și nu poate trăi decât prin ființele vii numite oameni. Este lăsat astfel pe lume de gândul neînțeles al marelui necunoscut.
      Și nu se mai află nici acum, nici început, nici sfârșit, nici înapoi, nici înainte la întâlnirea cu fratele tău, Ianus.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu