LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

01 august 2014

PEISAJ DE IARNĂ CU PĂSĂRI ȘI PĂDURE

   Ferestre acoperite cu cristale de respirații înflorite în gheață. Vânt șuierând fără încetare, nepăsător al zilelor și nopților, povestind legende uitate demult. Foc pâlpâind fremătător în sobă la fel ca viața. Ar putea fi o formă de pace a frigului. Pașii duc spre adăpostul crengilor pădurii. În stoluri înfrigurate ciorile trăiesc fără ca nimeni să mai știe cu ce se hrănesc. Din timp în timp zboară haotic și croncăne a jale peste zăpezi neatinse de picior de om. Copacii le privesc nemișcați și universul alb se rotește odată cu năluca lor zburătoare în cercuri largi, iar și iar, până când ți se pare că vezi ieșind din plămânii lor negri un fel de abur. Semnele scrisului lor, o oarecare siguranță că moartea căldurii e înșelătoare. Câteodată una din ele moare căzând pe pământ. Copacii rămân singurii sprijinitori ai cerului prin puterea înfrățirii lor în pădure, unde zăpada doarme în albul neclintit de vânt. 
      Undeva, în locuri îndepărtate, în lume e foarte cald. Acolo păsările au culori de curcubeu și copacii sunt de un verde aproape crud, ca într-un vis întâmplat în nopți care au îmbătrânit așteptând lungă vreme un cântec ori un surâs. Aici nu e așa, dimpotrivă, totul e alb și negru, desenat cu tuș japonez. Timpul se simte înghețat în el însuși, fixat ori fărâmițat nu în ceasornic, ci în frig, părând că suportă cu greu orice formă de viață. Ziua de azi nu mai este demult viitorul celei de ieri. Uneori, în somnolența copleșitoare, răsăritul nu se mai deosebește de apus și păsările le ocolesc la fel de rotund. Orele par imense globuri de sticlă, atât de mari încât ai putea crede că adăpostesc în ele multe alte ore și multe populații de gânduri. Unele din ele sunt calde cu adevărat, asemenea flăcării pe care o aprinzi cu greu pentru că lemnele sunt înghețate și umede. O asemenea oră ți-ar ajunge să citești toate bibliotecile lumii. Soarele e tangent unui astfel de glob de sticlă, apoi ceaiul aburind poartă gândul către pădurea păsărilor ce respiră ger. Să-ți amintești primăvara și păsările curcubeelor întoarse aici din îndepărtate locuri fierbinți, uitând respingerea iernii, e la fel de greu cu a-ți mai aduce aminte un cântec vechi. Câteodată căldura pătrunde în tine din fericiri îndepărtate, pe care liniștea le redescoperă – neprețuite și uitate - și care își cer acum prețul lor alb. Fără căldura aceasta inima ți s-ar opri la fel ca timpul. Și pare zadarnic să afli că mai departe de singurătate nu poți fi alungat. Poate că a tăcea înseamnă a asculta.

      Nopțile șuieră cu urlet de vânt și de lup flămând. Nevoia de carne, de sânge roșu, cald, crud, pulsând viu în inimi fragede o simți alături ca un însoțitor credincios ce nu vrea cu niciun chip să te părăsească. Aburul vieții palpită slab și în ei, pleacă în haite repezi și gândurile rămân mereu la fel de vii ca foamea. Dimineața se zăresc pe zăpezile pădurii petele cenușii ale trecerii lor, zugrăvite în același tuș diluat. Nu sunt însă de găsit nicăieri. Atunci păsările rămase își iau de obicei zborul și se rotesc, dar numai pentru a se întoarce. Ziua iernii nu e scurtă, o simți imensă, albă și înfometată.

      Motorul mașinii se aude ca un sunet din altă lume. Urmele lăsate  de roți rămân multă vreme la marginea pădurii, până când gerul se va domoli puțin și următoarea ninsoare le va acoperi. Cei care trec spre copaci au picioarele încălțate în cisme lucioase de piele și au puști de oțel rece și cartușe noi, la fel de reci. Hainele lor sunt de blană și ei seamănă cu oamenii. Focurile pocnind sec, fără să lase niciun ecou, se aud mult mai târziu și mai departe, acolo unde nu-i poate zări. Știe că ucid cerbi, că s-au gândit la asta cu răbdare și cu mult timp înainte și atunci de pe crengi se scutură încet zăpada tăcută, foarte încet, în așa fel încât căderea devine plutire nesfârșită. Deși sunt departe de ei, păsările fug fără să știe ce le sperie. Alb și negru, viață și moarte și un glob mic de sticlă se sparge cu gemute ecouri și undeva, pe un drum, mașina poartă orele frânte cu un glonț către locuințe calde, cu ferestre luminate pănâ târziu în întuneric. Acolo, ei cântă. Vinul rubiniu le încălzește inimile și copiii lor îi privesc cu ochi mari ca pe niște oameni mari. Cu toții văd ce bine seamănă coarnele cerbilor cu copacii pădurii și se simt mândri și nevinovați. Niciun cântec nu le poate acoperi tăcerea.

     Ar fi zadarnic să apară la vedere. Ar putea înțelege păsările, ar putea face să se clatine de bucurie copacii, ar putea colora în mii de sclipiri tot desenul și mii de alte lucruri. Rămâne un gând fantomatic, înveșmântat în straie pe care ochii nu le pot vedea, sunt la fel de albe ca zăpada cu care se înfrățește, o idee ce nu mai poate pieri, veșnic vie. Aburul îi e atât de firav încât poate părea numai un văl de ceață atunci când cerul e alb, adică senin. Căldura îi e dăruită de legendele neînțelese de nimeni, murmurate șuierător de vântul sălbaticind penele păsărilor negre. Sunt ciori în vârstă de sute de ani, aproape nemuritoare, cunoscând o sumedenie de povești.

      Copacii pădurii de aici nu sunt folosiți la cioplirea niciunei cruci și uneori i se pare că plutește cu pădurea și păsările într-un zbor deasupra pământului alb, într-o lume închisă ca într-un timp zăvorât sub cerul la fel de senin. Sunetele sunt pure, ca de cristal, și cel ce nu moare niciodată e trist și fără putință de evadare din înfățișări nevăzute. Acolo cerbii se răstignesc pe o pușcă. Adâncul suferinței lui țâșnește din priviri înlăcrimate. Cărțile, nu cele oglindind realitatea, ci doar cele imaginate cândva în legende, prind viață înăuntrul peisajului de iarnă cu păsări și pădure. În altă țară, în alt anotimp al lumii, e foarte cald și câteodată plouă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu