LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

01 iulie 2014

MARMURĂ ALBĂ - Din volumul „Marmură albă”, 2012

    Picăturile de apă se scurg încet pe geamul tramvaiului, adâncindu-i parcă mai mult tristețea. E noiembrie umed și oamenii par a se lăsa purtați într-un fel de hibernare încă activă, ca sub vraja unui soroc al anotimpului în care sevele vii ale vieții se închid. Peste tot, priviri cenușii și nori apăsând umerii tuturor. În lumina acestei zile i se par umbrite până și paginile cărții pe care de obicei o citește în orele de mers cu tramvaiul. Șuieratul roților pe șinele ude îl leagănă și încă nu se poate adânci în lectură. Simte încă impresia ciudată pe care i-a lăsat-o incidentul de la urcarea în tramvai. O femeie bătrână, cu multe haine zdrențuite și ude, cu o basma ponosită pe cap și un băț lung de lemn îl oprise în clipa când voia să urce pe scara tramvaiului. Îl bătuse încet pe umăr cu bățul ei lung, iar când el se întorsese surprins îl pătrunsese cu o undă de privire parcă din alte lumi, în așa fel încât a crezut că e beată.
      - N-o mai căuta aici, ea era din lună, i-a spus femeia aceea și el a rămas gură-cască. Tramvaiul se îndepărtă încet. Cei din stație îi urmăreau curioși din vagon, îndepărtându-se  și ei.
      - Dă-mi un ban, să-ți spun mai mult, mai zise femeia, iar el băgă de seamă vocea deosebit de cristalină a femeii, nepotrivită cu înfățișarea ei. Era un glas bogat în armonici și el se gândi că femeia ar fi putut cânta în tinerețe cu mult talent. Îi plăti cererea cu câteva monezi de metal.
      - Așa, să știi că ea nu mai poate să se întoarcă acolo, asta o îndurerează cel mai mult, dar așa i-a fost ei scris. Negru pe negru.

      Asculta, tăcut și surprins. Părea că îi pătrunde secrete neștiute de nimeni.    Femeia îl privi mai atent, mijindu-și ochii înconjurați de cearcăne bătrâne, atârnând ca niște pungi pe sub ochi.
      - Te văd cum nu se poate mai trist și știu că doar tu știi, de asta te-am oprit. Mai dă-mi un ban, să-ți spun mai mult.
      Avea încă în palma bătrână monezile primite, pe care le băgă iute într-un buzunar al paltonului său lung. Apoi întinse iar mâna către el. Mai primi de la ascultătorul ei tăcut câteva.
      - Vino cu mine, îi spuse bătrâna și el se gândi să o urmeze, ca unei chemări tainice căreia simțea că trebuie să i se supună, dar venea alt tramvai și ploaia îl udase până la piele.
      - Nu pot, vine tramvaiul, îi spuse.
      - Bine, bine, ai să mă cauți tu, o să vezi, că doar tu știi, de asta te-am oprit, spunea bătrâna în timp ce el urca scara vagonului.
 

      Închise cartea, privind pe geamul ud de lacrimile anotimpului. Nu înțelegea încă bine și așezându-și palmele pe coperta cărții simți umezeala pătrunsă în carton. Se încălzea sub mâna lui dreaptă și părea că respiră ca o ființă vie.
      Se ridică brusc și coborî, întorcându-se înapoi pe urmele paralele ale șinelor până la stația în care urcase în tramvai.


      Bătrâna aștepta zgribulită în hainele ei ude și nu părea să ia în seamă lumea adunată în stație. Era doar un obiect sumbru într-un decor la fel de sumbru. Se apropie prin spatele ei, neobservat și auzi cum bătrâna își vorbea doar ei:
      - E un prost cumsecade și o să se întoarcă, știu eu. Ea e din lună, el știe, dar nu se mai poate întoarce acolo după... Prostul...
      Bărbatul se așeză înainte și fața femeii se lumină deodată. Părea cu adevărat bucuroasă. Tramvaiul tocmai plecase și stația rămase pustie. Ploua mărunt.
      - Aha, va să zică ai venit, totuși, zise mai tare și el îi auzi din nou glasul cristalin, înconjurându-l cu o undă stranie din alt timp. Hai cu mine, îți spun, o să înțelegi.
      Uitând de tristețe și de ploaie, o urmă pe strada pustie sub picăturile reci. În buzunar, palmele lui încălzeau ultimele monezi de metal și sub braț cartea se udase de tot. Privi mersul legănat de bătrânețe al femeii sprijinite în bățul ei de lemn și se gândi cu milă la ea. Pășea în urma ei, atent la băltoace și se opriră  sub o streașină. Femeia descuie o ușă mare din lemn vechi și intrară împreună pe un culoar lung și întunecat, dar pe care femeia pășea sigură. Urcară o scară cu câteva zeci de trepte, gâfâind, până sus, unde aburii respirațiilor păreau că se scurg pe pereții vopsiți ai casei scării. O fereastră cu geamul murdar lăsa lumina ei slabă pe palier. Ajunseră în fața altei uși, pe care femeia o  descuie cu o cheie mare de fier, pe care o purta agățată de gât cu un șiret lung, înnodat.
      - Aprinde lumănarea asta, că tu ai chibrituri la tine, îi spuse și el făcu întocmai. Lumina palidă, caldă în nuanța ei gălbuie, păru să îi liniștească pe amândoi. Stai unde vrei, îi mai spuse femeia și se așeză pe o canapea veche alături de o masă mare și plină de cărți. În cameră mirosea a busuioc și icoane, iar lumânarea parcă însuflețea decorul. Lui, cărțile de pe masă îi stârniră curiozitatea și se apucă să le răsfoiască la întâmplare, dar femeia îl văzu.
      - Stai jos, ți-am spus, că toate cele pe care le vei afla nu sunt scrise acolo și nici n-ai să le găsești vreodată în cărți. Nici în cartea ta, aia de sub braț.
      Părea foarte sigură de ceea ce spune. În camera mare, înaltă, vocea ei avea răsunetul deosebit al unui ecou. Bărbatul se așeză pe un fotoliu desfundat și femeia îl privi de aproape în ochi.
      - Trist ești, da, știu, fără ea... Ea nu se mai poate întoarce acolo... Nici măcar cu tine împreună lucrul acesta nu e cu putință. Spune-mi, nu călătorești ușor prin timpurile altora?
      Bărbatul deveni deodată nervos. Femeia asta îi știa cel mai tainic secret, ascuns cum putea mai bine de toți. Totdeauna crezuse că numai el și Dumnezeu știu taina, mai cu seamă după ce, ani buni, crezuse că așa cum putea el călători prin timpul celorlalți, o puteau face cu toții. Se înșelase amarnic. Poate că era doar un nebun încă blajin și timid. Așa se gândise, atunci când vorbise pe departe despre asta cu un prieten bun. Apoi, cu anii, nu mai deschise vorba cu nimeni despre taina lui. Tăcerea îl pregăti însă parcă mai bine pentru evadările sale exploratoare prin timpul celorlalți. Noi lumi, cu totul singulare și fără să fie cunoscute nici măcar de cei care le alcătuiau, i se dezvăluiră în anii pe care-i trăise plimbându-se singur pe străzi, prin muzee sau cinematografe. Așa i se păreau și călătoriile lui, ca filmele aproape reale de pe ecranul luminat de alte vieți. Câteodată, urmărea un chip întâlnit deja în timpul altuia, pe care îl recunoștea aici, aproape de el. Putea să se afle în timpi diferiți, de parcă ar fi avut mai multe corpuri pe care să le poarte după dorință. Unele, invizibile, dar despre care știa sigur că le întâlnesc pe ale celorlalți, fără știrea lor. Se gândea că ar fi putut fi corpurile îngerilor.
      Simțea că încrucișările acestea de timpi, voite și căutate de el, erau ceea ce s-ar fi putut numi cu un cuvânt simplu, destin. Sau vis, își spunea el în vremea aceea. Știa sigur că după o asemenea călătorie, întâlnirile se produceau și în realitatea zilelor următoare. Uneori, i se părea că numai creierul său are o zonă specială a timpului, așa cum toate creierele au o zonă de memorie, din care întotdeauna pleca mai departe în căutările lui. Era ciudat, însă acum asta nu-l mai deranja de loc. Doar atunci când înțelesese că era altfel decât ceilalți sau decât timpii lor. În mulțimea orașului, descoperi multe astfel de încrucișări, iar una din ele avea să-l ducă până la ea. Ea, femeia despre care bătrâna asta părea să știe tot. O iubise cu toate puterile lui și femeia aceea încă nu înțelesese cum el, numai el, o putea urmări pe tărâmul cel mai tainic al timpului ei. Se simțea complet descoperită, fără nicio umbră, ceea ce o aducea până la isterie uneori. Chipul îi devenea palid ca hârtia, părând a fi lipsit cu totul de viață. Își pierdea încet-încet somnul și ocrotirea viselor lipsea din ce în ce mai mult. În cele din urmă, îl alungă cu urlete pe care nu le mai auzise niciodată până atunci. I se făcuse milă de ea și se gândi că și-a pierdut mințile din cauza darului său ascuns. O părăsi îndurerat și neputincios, asta în pofida puterilor lui deosebite, despre care luă seamă mult mai bine abia în vremea aceea. Despărțirea îl purtă în încrucișarea ei mai întâi cu timpul celuilat, apoi cu al celorlalți. Mulți, cu timpi atât de întunecați încât îi lăsă împreună pe calea rătăcirii lor.
      Și totuși, ea avusese cu adevărat ceva lunar, de asta misterul pe care nu-l pricepuse atunci, cu ani în urmă, părea că i se va desluși prin femeia aceasta. Puse pe masă monezile de metal încălzite în buzunar de palma lui. Femeia zâmbi și el văzu că ar fi putut fi foarte frumoasă în tinerețe.
      - Da, nu am bani acum, dar am fost celebră și frumoasă cândva, spuse încet. Cântam ca nimeni alta la Scala, în Italia lui Verdi... În anii când sirenele de bombardament încetau exact la ora când începea spectacolul în care cântam... Ai fi putut spune că știau, sau poate că eu aveam puterea de a liniști măcar pentru scurtă vreme războiul, care ar fi ucis chiar și muzica. Nu te mira, pentru că și eu călătoresc la fel ca tine și pot să înțeleg multe. Și numai cei ce se văd în timpul lor comun, la unison, cum se spune în muzică, se pot recunoaște. Darul acesta pe care l-am primit amândoi ne face să vedem pe cei ce nu sunt din lumea aceasta, așa cum ai întâlnit-o tu pe ea. Și eu am trăit același lucru, cu mulți ani în urmă... Asta mi-a adus căderea din vârful până la care ajunsesem.  Dar știind că am darul acesta, am ales a trăi, dincolo de timpul războaielor, al distrugerilor și al adâncii tristeți ce se vrea a fi așternută pe chipurile tuturor. Ei, lunarii rătăcind, nici măcar nu știu ce fac... Bunul Dumnezeu ni i-a dat nouă în urmărire prin timpul lor, înțelegi? Hai, lasă, că mai vorbim, pune pe foc ibricul ăla de cafea.
      Femeia își scoase paltonul ud și bărbatul îi văzu trupul acoperit de o rochie zdrențuită, dar păstrând încă resturile unor broderii bogat aurii. I se făcu milă de ea și, așezând pe foc ibricul cu apă, se simți un frate al ei, prin darul despre care tocmai îi vorbise. Devenea dintr-o dată mai liber, tocmai pentru că taina bine ascunsă până atunci nu mai era doar a lui.
      - Iar, ei, lunarii ăștia, continuă femeia, sunt ca orbi. Aleargă de colo-colo pe pământ. Fac fii și fiice după chipul și asemănarea lor, apoi rătăcesc înainte. Atunci vine unul ca noi și îi atrage către lumină doar iubindu-i. Asta e tot. Duc pe chipurile lor numai umbra cenușie a lunii și habar nu au ce înseamnă strălucirea adevărată a soarelui, care, în zilele trăite pe pământ, mai mult îi orbește. Tânjesc spre ceva până la care nu pot să ajungă. Bieții de ei, s-au obișnuit cu fereastra lor de lumină lunară, dar câteodată devin teribil de răi și atunci puterile lor sunt  aproape demonice. Înspăimântă pe toată lumea, fug cu toții de ei, iar dacă ajung la putere, atunci nu poate fi decât război cu oricine, din orice motiv, poate doar pentru că ceilalți nu sunt lunari... Tu ai reușit în anii durerilor tale să oprești un asemenea suflet din rătăcirea lui oarbă. Asta e bine, a înfuriat-o foarte rău și acum, deși pare pierdută, ființa asta știe.
      Bărbatul asculta.
      - Privește oamenii cu atenție: unii își duc viața și moartea și nu le știu; alții, da... Unii își poartă visele și nu știu; alții, da... Acum, cu toții am ajuns în inima acestui loc numit Pământ și tuturor îngerul ne-a așezat pe frunte semnul uitării... Mai trebuie doar să ne amintim fiecare de unde vine. Ce fel de aripi poartă sufletul nostru și din ce părinți ai cerurilor ne-am înfiripat pe aici. Și în timpul de acum profunzimile astea ale cerului sunt cel mai greu de descoperit. Cândva, peste ani lungi, femeia aceea s-ar putea să afle cum poate călători prin timpul altora, ca noi. Înțelegi? Dar, la fel de bine, s-ar putea ca pe vremea aceea timpul să fie altul... Un timp sortit numai îngerilor. Și atunci, noi, călătorii... Poate ne vor ierta vinovăția de a fi coborât până la a fi oameni. Dar ei, acum, aici, sunt  cei  care se împiedică singuri de piatra pe care au aruncat-o primii asupra celui făcut vinovat. Apoi va fi pace...
      Femeia tăcu. Turnând cafeaua caldă în cești, bărbatul văzu pe perete afișe de operă vechi, îngălbenite. Într-un colț, un teanc mare de plăci de patefon. O rugă să asculte împreună unul din ele. Femeia se ridică cu greu, alese după o scurtă șovăire una din plăci și o așeză pe gramofonul de alături. Timpul lor deveni dintr-o dată unul singur, răscolit de vocea îndepărtată, revenind la viață din nou.
      - Dăruiește, îi mai spuse femeia, așezându-și vorbele deasupra cântului. Dăruiește chiar și când ți se pare că nu mai ai nimic, mai ales atunci. Vei avea o ușoară senzație că prin timpul tău călătorește un înger. Dar numai o ușoară senzație. Ai făcut o cafea bună, te pricepi.
      Undeva, pe fereastră, vedea că se înserase. Sus, la un etaj al clădirii de peste drum, se stingea o lumină.
      Ascultând, chipul femeii uitate acolo, departe, în timpul ei, îi apăru ca o sculptură de marmură albă, strălucind în scânteierile lumânării ca într-o rază de soare. Lumina aceasta, până acum necunoscută celeilalte femei, ființei albe asemenea lunii, rece ca un cristal, aproape vie, împietrise în singura lor clipă, clipa dragostei lor. Clipa recunoașterii, ca o statuie de marmură albă și nemișcată. Muzica din camera mare, muzica altei vremi, asemenea unui descânt, unei vrăji dezlegate, îl aducea mai aproape de înțelegere.  Părea că el ar fi putut fi omul care să vadă pământul eliberat de sorocul negru al luptelor lunare, al cenușiului dorit a fi singurul soare luminător.
      Ar fi putut fi frumoasă, dar neviața pe care o purta îi schimba menirea. Simțise atingerea mortală și rece a timpului ei. Înțelese de ce, ani de zile, fusese fascinat de statuile din muzee, din biserici sau cimitire, însă cărora niciodată nu le simțise moartea atât de viu. Corpul acelei călătorii, cu timpul ei oprit, înghețat, îi era străin. Acum era numai o marmură albă, cu totul neînsuflețită. Doar lumina palidă a lunii mai păstra încă închisă în piatră amintirea la fel de palidă a unei umbre de viață. Ar fi putut fi totuși o altă mărturie a existenței vieții. Tot nu știa cine s-ar fi putut face vinovat pentru toate acestea. Poate zona deosebită de pe cortexul lui. Moștenită de la care părinți? De la care îngeri?
      Și atunci, ceilalți...?
      Se gândi la Pieta și la atâtea alte statui celebre din marmură albă, dar știa că maeștrii sculpturilor acelora fuseseră ființe cu adevărat solare. Un duh de mai sus le călăuzise peste timp, în așa fel încât lăsaseră semne strălucitoare, ușor de recunoscut pentru rătăcitorii lunari ai pământului.
      Bărbatul simțea că după atâtea călătorii stranii prin timpul altora, venise clipa întâlnirii cu omul întrupat în această femeie bătrână, călătorind, ca și el, prin timpul misterelor dezlegate. Îi mulțumi.
    
   
      Fugi în grabă pe scări, coborând din nou pe pământ. Călătorea de mult prin timpul altei primăveri, al altui chip, luminat de altă iubire. Ploaia se oprise și deși era încă rece, cerul se limpezise. Uitase în camera luminată de lumânare cartea încălzită de palmele lui și monezile din metal. Mai păstra în nări mirosul de busuioc și încă mai auzea cântul femeii. Privi cerul, înseninat de ploile reci. Sus, deasupra capului său, căzu o stea. Apoi, încă una. Bărbatul se întrebă unde pier. Ce se va întâmpla atunci când vor fi pierit toate. Le va așeza cineva la loc pe toate cele lipsă? Cine?

      Așteptă tramvaiul întârziat al nopții, venind ca un ultim răspuns. În urmă, cântecul îndepărtat al timpului prin care călătorise și după care nu putea urma decât tăcerea.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu