LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

17 iunie 2014

FULARUL

      Cât de ușor îi este să arunce peste umăr capătul fluturat de vânt al fularului și odată cu el toate interminabilele probleme care îl sâcâie clipă de clipă, vinovat pentru existența și realitatea lor fiind doar cel ce le-a dat voie să existe, poate chiar le-a chemat printre vise, coșmare sau rare sclipiri ale lucidității în rețeaua de gânduri a căror schemă o parcurge ca un bun cunoscător al obârșiei lor, dar care, în același timp, este conștient de limitările pe care această țesătură de energii luminoase le așterne în calea nesfârșitelor alternative, care așteaptă fie să se nască într-o imaginație care nu poate fi a altcuiva, ci doar a lui, fie să li se dea voie să treacă prin ochiurile rețelei, în această atât de binecunoscută minte, singura, a celui ce își aruncă dezinvolt peste umăr fularul, în bătaia vântului, fără să se gândească măcar o clipă din același timp la toate acestea.

      Nu-și mai amintește acum decât că fularul i-a fost dăruit de cineva foarte drag. Din cauza asta îl poartă atât de des când e iarnă. Vara îl împăturește meticulos și îl așază în dulap, atunci e prea frumoasă vremea pentru a se mai gândi la ciudatul amestec de inconștiență și luciditate care poate fi viața. Iarna vine întotdeauna și el încă știe foarte bine asta: e o siguranță liniștitoare pe care cineva i-a scris-o în vreme prin trup.
      Atingerea fularului are ceva cald, omenesc, ca o dragoste mai adâncă decât orice vis. Știe că numai urmându-și starea poate ajunge pe tărâmuri noi, necunoscute și poate periculoase, dar nu îi pasă. Își aruncă fularul pe umăr și merge încrezător înainte prin orice viscol.


      E de nesuportat ideea fugară, pe care abia dacă o poate păstra așa cum ții de sfoară un zmeu care se înalță mereu mai sus, că tot universul său de gânduri este doar o mică parte a gândului altcuiva, pe care nu-l cunoaște, care îl ține captiv într-o schemă aproape fără logică, absurdă, dar foarte puternică, asemenea crivățului care îi biciuie obrajii și asupra căruia fularul se dovedește a fi la fel de neputincios ca gândurile lui. Este senzația rece a altui timp în acest anotimp, o luciditate ascuțită ca un cristal de ger. Poate aceasta e întâlnirea lui cu visul, gândul ori cuvântul unic pe care știe sigur că le întrupează orice ființă umană, fie ea în centrul vârtejului de vânturi năpraznice ale iernii, fie la ecuator, unde trăiește în pielea goală, acoperit cu frunze și purtând în mâini un arc vechi de mii de ani și săgeata lui la fel de veche.
      Oameni, imagini, realități vii pe care simte că nu le mai poate arunca peste umăr odată cu fularul, la fel cu interminabilele mici probleme sâcâitoare. Trebuie, cu orice preț, chiar cu prețul vieții lui, să țină seama de ei, de toți, cunoscuți sau nu, ca și cum ar ști că ei alcătuiesc împreună o supremă realitate în care gândurile lui nu sunt decât o foarte mică parte.

      Vioara vântului îi șuieră fularul pe lângă urechi înghețate. Un trotuar alunecos și lumini de neon, stranii și lipsite de naturalețe, ca un joc fără reguli. Ninge orizontal, cu semne iuți, albăstrii, care i se prind în fular ca stele de lumină. Știe că trezirea acestui cristal geros al gândului, un strălucitor fragment de viață, îl va împovăra cu o problemă mult mai dificilă, aceea a gândurilor pe care va trebui să le aștearnă cu puterile lui în spațiul altfel aparent haotic și absurd al lumii, așa cum poate ea fi văzută de ochii celor obișnuiți. Gerul este vioara, crivățul îi pare a fi arcușul cântând pe metalice corzi. Melodia cristalină ar putea fi unda de timp?, se întreabă, știind că în fiecare atom al metalului palpită focul nesfârșitelor energii, adânci precum cosmosul. Nici ele nu-și mai amintesc de ce au avut curajul de a fi om.
      A merge, a păși împotriva vântului sau purtat de el, către un inexistent capăt. Atât de lung e drumul, atât de greu e viscolul timpului. Fularul lui își va fi pierdut demult țesătura deasă a firelor de lână care îl apăra de probleme sâcâitoare, aruncate demult peste umăr o singură dată, cu un gest hotărât și conștient de rafalele crivățului dinăuntru, acela al gândului viu. Firele fularului se vor preschimba în altele, mult mai durabile, după acest dans în melodia obligatorie a timpului.

      Ei, bine, da: se simte creator de gânduri, după chipul și asemănarea celui care i-a împărtășit darul acesta odată cu viața. A așteptat, adormit în țesăturile ciudate ale firelor vieții – fularului - care acum îl trezesc. Îi pare rău, simte că darul creației lui vine de la un dumnezeu alcătuit numai din această fină substanță a gândului, atât de ocupat încât lui i-au mai rămas pe deasupra și aceste mici probleme sâcâitoare, legate mai totdeauna de hrană, serviciu, sănătate etc. Fără să știe, fularul îi devenise un frate apropiat, aflat acolo, pe umăr, mereu. Capătul acesta al fularului îi pare a fi sfârșitul unui timp, al unui binecunoscut viscol, dintr-o binecunoscută rețea de gânduri pe care a izbutit s-o destrame. Îi pare alcătuită din mii de nume, din mii de ochiuri și de priviri, fiecare cu timpul său, cu povestea și întâmplările culese de el. Un fel de sferă multiplă, din fire și fibre de o deosebită vibrație - atât de subțiri încât ar putea fi doar gânduri - dansând în feerice jocuri luminoase, înconjurându-l concentric pentru a fi apărat de orice furtună. E ciudat, însă  fularul aruncat peste umăr îi oferă deodată impresia că le poate vedea. Acolo, în centrul gândului său, își întâlnește creatorul. Îi seamănă ca două picături de apă, ca un frate geamăn pe care știe că îl cunoaște de foarte mult timp, că l-a căutat prin viscole de care nu s-a putut feri decât cu un singur fular, fularul ei.     

      Dincolo de firele care îl cuprind sunt viețile chemărilor îndepărtate. Ale copilului înecat în mări, ale celui ce se juca în parc, ale celui poate mort înainte de naștere. Sunt rănile pe care soldatul le-a dat și le-a primit în toate luptele lumii. Vieți ucise cu mâinile lui, cu pușca de vânătoare sau alte arme din metal tăios. Mii de lacrimi stârnite cu voie sau fără, cruzimi dureroase zăcând în cosmosul intim, personal, de care a putut crede că scapă aruncând fularul peste umărul stâng. Toate aceste haotice reveniri, aduse la viață de pașii prin memoria lui, îl privesc tăcute. Le cunoaște; acum deslușește graiul unor limbi necunoscute pe care le-a vorbit cândva cu singura lui voce. Ca și ochii, singurele organe neschimbate prin vremi, cei care au privit miliarde de semne cerești sau scrise în rare cărți medievale. Priviri ale altor ochi, ale altor suflete, imposibil a fi uitate. Și totuși i se pare că le-a uitat, poate din pricina măruntelor griji aruncate peste umăr sau din cauza rețelei de gânduri al căror prizonier alesese a fi.

      Niciodată nu s-a temut mai tare, niciodată nu a crezut că mai sunt încă adormite în el aceste fiare umane și cruzimile lor fără capăt. E o istorie a unei istorii pe care cineva – poate el, poate creatorul care i-a dăruit o libertate paradoxală, fără cunoaștere? – a uitat-o, a pierdut-o prin el ca pe un neînsemnat amănunt. Toate privirile au lăsat urme pe chipul său, fie în vremurile alchimiilor apuse, fie ale inchiziției, fie mai curând, în războaie mondiale prin străine teritorii. Acum știe. Marinarul care se teme de uscat și rabinul evreu îl cunosc bine, apoi călugărul slab din stânca unei mânăstiri și sălbaticul vânător din Africa. Un actor ratat din cauza băuturii la Londra, pe vremea lui Shakespeare și un turc înconjurat de zidurile seraiului care îi ascunde haremul de priviri lacome. Mușchetarul și revoluția franceză sau exilatul în America primilor ani ai prigoanei. Preoteasa din templu, sora de caritate și străbunicii lui necunoscuți. Mâinile ei, țesând versurile unui poem ca un fular călduros, lung; vieți și morți aduse în vibrație de viscolul luminii care își amintește.

      Recuperează dizarmonii demonice care i-au fost scrise în piept cu notele fricii, în vremea uitărilor. Dirijează, eliberat, destrămări de fum. Pipăie acest gelatinos fragment, acest aluat de timp etern și încă mai crede că îl poate modela, îndreptând greșeli, alinând dureri, înțelegând că până și cele mai absurde întâmplări au legi proprii, nedescoperite încă. Între el și unele ochiuri sunt legături intens luminoase, strălucind ca lacrimile luminii solare: sunt cele ale dragostei. Toate leagă centrul sferei lui, locul tăinuit atâtea secole, de cele mai îndepărtate orizonturi ale universului. Fularul îi pare a fi materializarea stării de dragoste pură; îi este atât de folositor încât își înconjoară gâtul cu el, păzindu-se de frigul mortal al acestor scene în care i-a fost scris să joace, cu mult timp înainte ca mâinile ei, precum Penelopa,  să-l fi țesut.

     A avut naivitatea de a crede că odată cu fularul poate arunca peste umăr măruntele griji, fără să știe că fularul ei are puteri magice: un capăt îi poartă scrisă uitarea, celălalt amintirea. Între cele două capete, țesute cu firele de lână ale vremilor apuse, destine și vieți pe care abia acum le cunoaște. Câteva tainice  întâmplări sau poate dragostea l-au făcut să arunce peste umărul stâng capătul amintirii. Măruntele griji îi sunt de-acum doar dovada că este un om. O blândă pedeapsă: din pieptul lui – care ar putea fi pieptul oricui - țâșnesc nesfârșite fire de lumină, țesând un fular nepieritor peste vremi, pe care noaptea uitării nu-l poate destrăma. Unii spun că numai îndrăgostiții le pot vedea, când trecătorul își face simțită prezența.
      Prețul acestei operațiuni e bătrânețea care l-a cuprins pe neașteptate, dezvăluind orizonturi necunoscute, largi și tăcute, așteptând, în țesătura luminoasă a timpului rotund, renașterea.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu