LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

25 februarie 2014

POEMUL URMÂND

Sălășluia în mine, ca într-o casă,
Un Dumnezeu
Ce se arăta tuturor, fără să-i pese de mine,
Că eram, temporar, casa lui.
Nevinovat mă simțeam pentru asta,
Dar fiii și fiicele mă învinuiau mereu
Pentru acel Dumnezeu
Văzut așa cum se vede
O pasăre sau un cer.
Auzeam, acuzator, strigătul lor.
Mut, îl vedeam,
Ca într-o neagră, nevinovată oglindă,
Nu eu, ci acel Dumnezeu.
Mă găsise, în cele din urmă, după ce de el fugisem,
Ascunzându-mă prin câteva cimitire cunoscute.
Mă găsise, pe mine, fugarul de el,
În cel mai din urmă.
Avea forma unui singur cerc și închis.
Vicios fusesem doar eu,
Mă rostogolisem, șchiop ca de viață,
Căutând adăpost printre morți,
Alergasem cu un picior către soare
Și cu altul spre cimitire,
Păstrându-mi fântâna în dreapta, mereu.
Cu toate acestea, știam că eram
Doar dorința lui de a fi om.
Avea ochii buni.
Tăcea, singur și închis.
Era atâta lume prin cimitire,
De parcă s-ar fi dat ceva de pomană,
Credeam că așa ceva nu e cu putință acolo,
Pentru că știam că moartea e mereu gratuită,
Dar acel Dumnezeu voia să afle totul prin mine.
Plutea prin văzduh un miros de sacrificii,
Încă în mine lucrau puterile unui gol,
Uitam din ce în ce mai des
Numele fiilor și ale fiicelor,
Câteodată îl uitam și pe al meu.
Cum oare să reușesc să reușesc
Să fiu traducătorul stărilor mute?
După aceea, Dumnezeu nu ar mai fi fost singur.
Acum știu de ce mă învinovățeau fiii și fiicele:
Pentru nevinovăția uitării numelor lor
Și pentru a mă fi lăsat cuprins
De acel Dumnezeu cu ochi buni
Singur stând, închis și tăcut
Ca un cerc.
Mai trec uneori prin cel din urmă al meu cimitir,
Un loc al întâlnirii cu oamenii toți,
Unde Totul, ca moartea,
Se dă de pomană pe sine.
Așez pe mormântul meu o singură floare,
Pentru neuitarea numelor fiilor și al fiicelor.
Floarea e un cerc totdeauna deschis
Și Dumnezeu nu mai e vinovat
De-a se fi sprijinit doar de-o umbră.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu