LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

07 ianuarie 2014

SINGURĂTATEA NOPȚII


                                                                                      ”Conosca il sacrifizio
                                                                                       Ch'io consumai d'amor
                                                                                       Che sara' suo fin l'ultimo
                                                                                       Sospiro del mio cor.”
                                                                                                     Verdi, La Traviata

      Ploaia duminicii de  vară se apropiase odată cu amurgul, întunecând mai întâi soarele cu nori către apus, apoi și spre celelalte trei zări. Vântul, care se zbătuse toată după-amiaza ca un turbat, ridicase în aer praful străzilor și frunze de plop uscate, care își încheiaseră viața mai devreme din pricina arșiței îndelungate a unei luni prea fierbinți. Înainte ca noaptea să se aștearnă, ploaia începuse destul de tare, silindu-i pe trecători să se ascundă fiecare pe unde putea. Apoi, apele ei încetară să se abată furtunos asupra orașului, domolindu-se, liniștindu-se și curgând monoton, tăcut, ca un plâns fără suspine, botezând cu tristețe pământul și oamenii.
Mai târziu, când luminile s-au aprins, picăturile ploii păreau a fi un lichid de argint și vântul se potoli. Ceva lipsea de pe cer. Știa că e luna și asculta șoaptele stropilor, după ce bântuise prin mii de cuvinte ce îl auziseră, rătăcite de ideile și de încărcătura de gând pe care ar fi trebuit să o poarte. Vorbe în vânt, vorbe goale, ar fi spus ei. Osteneala vântului se lăsă asupra oamenilor. După treburile totdeauna urgente ale zilei, se simt obosiți; somnul vine chemat doar de apele curgând peste gânduri și oraș, într-un șuvoi lichid din cer. Ferestrele se luminează mai devreme ca de obicei din pricina norilor. Își spuse că ploaia aduce o împăcare a zilei cu noaptea, a cerului cu pământul prea uscat și poate a gândurilor cu oamenii de dincolo de cuvinte.
      Ploaia cade. Gândurile par să alunece înăuntru, spre visele căutându-și vânt prielnic în pânzele corăbiilor, călătorind veșnic fără căpitan, echipaj și busolă. Se cațără pe streșini, pe acoperișuri, fără teamă că ar putea aluneca. Visele nu pot cădea, cel mult să se încheie sau să nu se împlinească din pricina uitării. Au în ele puterea nopților singure, așa cum numai oamenii sunt. Cine ar mai putea crede, în spatele cortinii pleoapelor închise de somn, că întunericul nu poate naște decât nimic și că toate există pe lume doar atâta vreme cât sunt vizibile?
      Dulceață amară a nopților de vară cu ploaie, întotdeauna singure printre vise. Cineva scrie, acolo, uitat de ploaie și vânt, care stau și-l ascultă. El nu are decât verbul, așezat pe coala de hârtie, pe care vântul o poate duce mai departe fără a-i fura cuvintele. Albă e coala și puritatea ei o face să tânjească spre împlinire prin cuvântul scris, ca spre un semn magic al omului. Puterile acestui semn sunt tăcute, nerostite de nicio voce și tocmai de aceea mult mai puternice. Cel ce scrie în singurătatea nopții e mai puternic decât orice vânt și decât orice furtună.
      Ploaia se oprește, cerul se înseninează. Peste oraș, departe, se aude o arie din Traviata: Conosca il sacrifizio ch'io consumai d'amor... Apoi se așterne liniștea și luminile orașului se sting. Întunericul și tăcerea sunt desăvârșite, ca înainte de facerea lumii. Sacrificiul din iubire nu e sacrificiu, ci numai iubire, ar vrea să le spună cel ce scrie singur celor care dorm. Acolo, în adânc, pâlpâind în respirări abia simțite, se plămădește parcă din nou, renăscut din apele ploii și din focul arșițelor, din pacea pământului și din raza argintie a lunii (care e acolo, la locul ei), întâiul gând. Din lumina lui toate lucrurile s-au alcătuit, scrie cel singur. Umbra luminoasă a acelui gând se alcătuiește pe sine în toate lucrurile, dincolo de vedere, ca o mantie ce le înconjoară și dăinuie chiar și după dispariția lor; frumoasă cum nu se poate spune este îmbrăcămintea acestui gând și fericit este cel ce o vede pretutindeni în jur, alungând orice întuneric. Se oprește din scris, simțind cât de palide îi sunt cuvintele, cât de sărace, deși inima lui cunoaște demult glasul nerostit. Ascultă liniștit aria care se îndepărtează încet, știind că este cheia care deschide orice poartă. Di quell'amor ch'e' palpito dell'universo intero, misterioso, altero, croce e delizia al cor, se aude încă ecoul străvechi, de dincolo de vânt, de ploi, de ceasul unei inimi. Vântul izbucnește iar în vârtejuri, fugărind zadarnic cântecul și stelele, apoi se oprește și abia atunci cel ce scrie se lasă răstignit pe crucea de tăcere a sufletului său. În singurătatea nopții el nu mai are decât un catarg și se sprijină doar pe un singur punct cardinal. După îndelungate căutări și doruri adânci, căldura care-i cuprinde ființa îl face să știe că nefiind ce își dorește a fi devine ceea ce este cu adevărat.   


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu