LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

20 decembrie 2013

UMBRE ALBE

      Fără lumină și fără trupul meu umbra mea nu ar fi. Nu ar putea pluti – mereu credincioasă doar mie – peste ape și peste pământ din cauza luminii care vine totdeauna de sus. Noaptea umbra îmi dispare. Ca să dispar și eu ar trebui să adun în mine atâta lumină (de sus?) încât să devin total transparent, adică invizibil pentru o lume a umbrelor credincioase fiecare stăpânului lor, fără ca astfel să încetez vreo clipă să exist.
      Mi se pare uneori că lumea e doar o imensă colecție de egoisme personale, dar știu că în apele timpului totul este doar val.

      Nu facem cu toții nimic altceva decât să transformăm ceea ce ne este dat pe această planetă. Nimic altceva, oricât de mari creatori ne-am crede. Tot ceea ce există a mai existat, a mai fost preschimbat iar și iar în aceeași nesfârșită iluzie care e poate singura și adevărata pedeapsă a acestui loc și a celor ce sunt sortiți a-l locui. Trăind aici, astfel, nu poți să vezi decât că până și lumina e nevoită să călătorească, ca și cum ar fi plecat de foarte departe, ca și cum ar fi obosit deja de efortul de a ajunge până la această vedere care nu o poate percepe decât astfel.  Pentru ochiul viu, concret și organic, la fel este și lumina, materială, solidă, constrânsă în propria ei greutate. Și umbra capătă formă și contur numai în prezența ei, alături de fiecare făptură căreia trebuie să-i fie credincioasă mereu. Răgazul ei este acela al nopții, al somnului umbrelor, atunci când ele ar putea deveni albe într-o lumină nevăzută de ochi, neînchipuită de niciun gând. Nici ele, noaptea, deși nevăzute, nu încetează vreo clipă să existe, fără a fi ceea s-ar presupune că sunt făpturile întunericului. Sunt doar însoțitoare ale celor ce le posedă, la fel de credincioase ca și în lumina zilei.


      Nu poți urca mai sus de propriul mormânt așa cum nu poți cădea mai jos de cer. Poate că totul nu este decât un strigăt sfărâmat într-o lume total lipsită de tăcere și nu poți altceva decât să privești cerul de sus, din acest loc de surghiun. Da, sentința este exilul aici, deși cerul e la fel de egal depărtat pentru toți. Acolo, în locuri îndepărtate, având totul - nici măcar o umbră - nimic nu-ți poate fi luat, de niciun judecător. Nu e nevoie de ei, pentru că acolo totul e doar lumină și umbrele sunt totdeauna albe. Aici, neavând nimic ți se poate lua totul; este doar o oglindă la fel de strâmbă ca și judecătorii; se arată unui ochi în care lumina a ajuns obosită de lunga ei călătorie. Dar ce rost ar avea orice grabă și orice strigăt căzut către cer în liniștea tăcerii când ești însoțit de o singură și credincioasa umbră și drumul duce doar spre nicăieri?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu