LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

28 decembrie 2013

AZI

      Prin apartamentul meu trece astă seară un curent de aer deosebit, în cele patru camere unite prin holul pătrat - ca și cum toate ferestrele s-ar fi spart deodată și lumea către care le deschisesem ar fi năvălit înăuntru -, lovind cu o furie pe care nu o cunoșteam ușile de pereți și sfâșiind liniștea cu un freamăt semănând cu al valurilor sau cu o zgârietură proaspătă de pisică. Vântul ce bate prin mine și prin casă aduce vești despre tot ce se întâmplă cu oamenii, cu lumea, oricât m-aș strădui eu să închid la loc ferestrele (care nu s-au spart) și ușile pe care mâinile mele nu au putere să le mai închidă. Pe fereastra dinspre vest am putut vedea un amurg roșu și vântul a devenit parcă însângerat în cele patru camere unite de holul pătrat.
Un popor de fantome luă în stăpânire casa odată cu începutul nopții și dinspre sudul albastru o lună rotundă ca un ochi de apă îmi trimitea semne ciudate, făcând ca locurile pe care înainte le cunoșteam bine să mi se pară dintr-o dată necunoscute, așa cum alte locuri, unde nu mai fusesem niciodată să mi se pară cunoscute demult. Neliniștea curentului se încetățenise ca o stare normală acasă la mine și oricât mi-aș fi căutat adăpost în cele patru camere nu-l mai găseam nicăieri. După ce alergasem dintr-o cameră în alta, m-am oprit în centrul holului, obosit și gâfâind în așa fel încât răsuflarea mea deveni un instrument acordat cu șuvoiul de aer ce pătrunsese de la lăsarea serii în locul unde locuisem tăcut atât de mulți ani. Mă gândisem adesea cum este să stai în așa fel încât să-i vezi pe toți cei ce trec, se uită și pleacă, fiind la rândul tău văzut de ei și de fapt nici să nu știi dacă ei stau și tu ești cel ce trece.

      Șoapte pe care buzele mele păreau să le rostească se perindau prin toate camerele, intrând și ieșind odată cu aerul din plămâni. Le cunoșteam ca pe un cântec de demult al vieții pe care niciodată în atâția ani nu avusesem curajul să-l rostesc. Fereastra deschisă la nord îmi dezvăluia sclipiri albăstrii, fixe, punctând o lumină tăcând. Nevederea îmi rămase singurul sprijin în propria mea casă, atât de bine cunoscută și adăpostind acum vizitatorii, călători din alte lumi până la mine. Nu-i puteam alunga, se dovedeau a fi foarte puternici și știam că a trebuit să-i aștept de multă vreme. Locuisem prea mult timp singur doar cu o pisică. Pisica își pierduse în tăcere unul din colții ei ascuțiți în urmă cu câțiva ani și la puțin timp după aceea îmi căzuse și mie un dinte. Nu scosese niciun geamăt și poate abia acum șoaptele trecând după voia lor prin camerele apartamentului meu mă făceau să înțeleg și să simt durerea mută a bietei mele pisici. Un fel de comunicare pe care cuvintele nu o puteau rosti, sau dacă încercau, alcătuiau doar o palidă imagine a realității unui animal viu ca oricare din noi. O tăcere nerostită în cuvinte; poate așa sunt și copacii, m-am gândit între două treceri de aer prin holul pătrat, poate așa e timpul lor sau poate așa e visul lor. Nu poți visa fără somn, așa știam că e necesar oricărei vieți. Și timpul zilelor și al anilor îmi păru atunci că trecuse ca o singură clipă, cu singurul folos de a putea înțelege acum această limbă tăcută a plopului, a pisicii sau a unei flori parfumate. Deși îl presimțisem cu ceva timp înainte, vuietul demult așteptat izbutise abia acum să intre înăuntru, unindu-ne viețile într-un curent de aer proaspăt; doar când dobândise destulă vigoare pentru a deschide ferestrele celor patru încăperi și toate ușile pe care le țineam de obicei închise. O durere mută care părea la fel cu toate durerile oamenilor, ființe pe care toate celelalte viețuitoare ar fi putut să-i numească sălbatici fără ca ele să fie astfel (și cred că fără a greși prea mult), neavând pentru a se rosti decât sacrificiile multiplicate ale vieților lor. Și am înțeles că respirația durerilor lor și ale noastre sunt de fapt una singură; poate doar timpul respirărilor e altul. Un tărâm de ființe altfel neluate în seamă îmi vizita casa în acea noapte, deși se aflaseră dintotdeauna aici. Cu uimirea viitorului amintit parcă ieri, când ferestrele spre lume erau încă bine închise, la fel ca toate ușile celor patru camere, am știut că drumul acesta e unul fără întoarcere, chiar dacă mâine soarele urma să răsară la fereastra celei de-a patra camere.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu